„Pe Brâncuş l'a izgonit de aici un mediu neînţelegător şi duşman“

Arta populară românească a fost „Academia“ la care s-au format cei mai mulţi dintre artiştii apreciaţi ai perioadei interbelice. În lipsa unor forme de studii înalte în acest domeniu în ţară, cei mai mulţi îşi realizau vocaţia în străinătate unde erau şi mai cunoscuţi. Criticii de artă apreciau influenţele artei populare în opera unor artişti români care deveneau celebri în România şi în străinătate. Una dintre ambasadoarele cântului popular românesc a fost Maria Tănase, care, la numai un an de la un debut fulminant la Radio, a fost chemată să cânte în Statele Unite ale Americii. Despre zvonurile plecării ei peste Ocean scriau şi ziarele de la Paris.

Pe 24 martie 1939, „Evenimentul Zilei“ obţine cu greutate un interviu cu Maria Tănase care era cunoscută pentru discreţia ei în ceea ce priveşte viaţa personală. „Mă duceam într-o pădure cu păsărele multe şi cântam până m’auzeam eu“, aşa a răspuns reporterului care a întrebat-o pe marea solistă cum a învăţat să cânte. „De timpuriu, din copilărie, m-au atras cântecele mamei, Maria Coandă Tănase originară din Făgăraş. O îngânam deseori şi tatii îi plăcea grozav să mă asculte. Tot tata îmi dădea premii (tata e din Dolj) pentru orice cântec învăţat de la muncitorii ardeleni cari lucrau la grădina cu flori şi cari făceau hore în zilele de sărbătoare. Cântecele din Ardeal mă atrăgeau fiindcă erau ale mamei... Am fost în câteva vacanţe la casa ei dela ţară. Şi-acolo am învăţat cântece... Sunt născută în Bucureşti! (...) Când soţul meu a pierdut regisoratul şi a părăsit ziaristica - m-am decis, împinsă de nevoi, să încerc să-mi câştig existenţa cântând la... radio. Am primit scrisori multe dela admiratori şi dela 20 Februarie anul trecut - data debutului meu - am mers numai cu dreptul înainte“. După doar un an de la debut, Maria Tănase era cunoscută în toată lumea.

„În tot cuprinsul satului, era un concert permanent, o scârţiitură şi exerciţiu fără întrerupere“

Un alt artist care a prins gustul muzicii populare de copil a fost Ciprian Porumbescu aşa cum arată articolul „Semicentenarul morţii lui Ciprian Porumbescu“ din „Adevărul“ 7 iunie 1933, care face şi un scurt rezumat al nefericitei vieţi a muzicianului. Pe când era copil de 4-5 ani dădea „semne de simţ muzical particular. Prindea cu repeziciune uimitoare tonurile şi reproducea melodiile ce le auzea în jurul său, spre uimirea celor ce-l auzeau. (...) A mai rămas amintirea că la o clacă de tors, în casa părintească, auzise, tot pe acea vreme a copilăriei, un lăutar, cântând din vioară, ca îndemn pentru clăcaşi. Nu mai era chip ca băieţaşul să poată fi despărţit de lăutar, parcă ar fi voit să-l soarbă, cu vioara lui cu tot. Nu s’a lăsat până ce părinţii nu s’au dus la oraş, să-i cumpere şi lui o vioară de copii, pe care scârţâia toată ziulica (...) În cuprinsul acestei comuni (n.r. Stupca) sălăşluiau, de lungă vreme, şetre de ţigani, cari nu se îndeletniceau decât cu lăutăritul. Fără studii sistematice de şcoală sau tipic, cu talentul născut şi moştenit din tată în fiu, prindeau melodiile, numai după ureche, auzite o singură dată. În tot cuprinsul satului, era un concert permanent, o scârţiitură şi exerciţiu fără întrerupere. Între ei, se învăţau unii pe alţii. Din aşa zisa «academie» de la Stupca, porneau lăutari şi se răsfirau prin toată Bucovina şi partea de sus a Moldovei câştigându-şi traiul pentru ei şi ai lor“.

Apoi, Ciprian a cumpărat scripca chiar de la un bătrân lăutar, fără să ştie ce comoară avea: „era un fabricat autentic a lui Nicolo Amati, lucrat de maestru Antonio Stradivari. Pe un bilet îngălbenit de vreme, găsit în fundul vioarei s’a putut descifra inscripţia: «Fecit Cremonae Nicolaus Amati 1626“, violină care a aparţinut până la moartea-i, unui eminent oculist, fost Profesor la Facultatea de medicină din Cluj“.

„Îndepărtarea lui Brâncuş de ţară e o rană veche în trupul plasticei noastre“

Artele plastice sunt şi ele influenţate de arta populară. O cronică intitulată „Săptămâna plastică“, semnată de Victor Ion Popa pe 9 februarie 1924, din „Adevărul“, anunţă „două expoziţii valoroase: N. Tonitza şi Dărăscu. (...) Expoziţia domnului Tonitza şi-a putut evidenţia încă acea frăgezime şi transparenţă a culorii care-i caracterizează într’o bună măsură pictura. (...) Cerebralul din pictor e atras tot mai mult de interiorul viu, de viaţa care bate între ziduri, de fiinţele care intonează blajin şi trist cu atmosfera casei caldă, închisă şi duşmănoasă aripelor, de copil cu ochii pierduţi în visări ce le-au ofilit copilăria“.

O altă cronică anunţă o expoziţie de la Paris, în „Adevărul“ de pe 1 martie 1924: „Salonul independenţilor din Paris, în care străinătatea a fost aşa de bogat reprezentată, n’a adus pentru noi, românii, decât un singur nume, d. Chivu, cel puţin atât ni-i vestit prin Nouvelles litteraires“.

Victor Ion Popa deplânge în articol faptul că pictura românească nu este mai bine cunoscută la Paris, apoi aminteşte de Brâncuşi care a făcut cunoscută arta tradiţională românească în lume: „De Brâncuş sâaude iar vorbindu-se. Îndepărtarea lui de ţară e o rană veche în trupul plasticei noastre şi orice veste dela dânsul sau despre dânsul, o însângerează iar. Că pe Brâncuş l’a izgonit de aici un mediu neînţelegător şi duşman şi i-a întrerupt brutal un drum care ne era nouă mai folositor ca tot academismul atâtor sculptori de pietre funerare. Târziu, încoace, în perspectiva vremii, opera lui a început să se arate luminoasă, puternică şi cu adânci rădăcini în tendinţele plastice ale sufletului românesc. Şi în timpul acesta, critica nemţească făcea din Brâncuş părintele expresionismului german. Ciudăţenia unei asemenea constatări a aruncat asupra marelui sculptor o lumină strâmbă. Primitivismul lui, naivitatea adâncă şi sugestivă a subiectelor lui nu putea aminti nemţilor nimic altceva, cum de pildă ne-ar fi amintit nouă. Pentru noi el deschidea o cale nouă: sculptura românească. Că noi nâam avut sculptură. Meşterul nostru pietrar nâa făcut decât ornamentaţie arhitectonică, liniară şi îngeraşi pe mominte nuâs mulţi să fi făcut. Tradiţia pe care o avem în pictură, în sculptură nâam avut-o. Ne-a lipsit valul convingător al artei anonime şi de aceia ne-a lipsit însăşi sculptura (...) «Cuminţenia pământului» a lui Brâncuş de aici a pornit. Ea a fost întâia operă sculpturală cultă de la noi. Primitivismul concepţiei şi al tratării nu era decât continuarea unei direcţii nevăzute. Modernismul excesiv al sculptorului nu era în fond altceva. Şi asta, fireşte, nâo puteau şti teoreticienii expresionismului nemţesc şi cu atât mai puţin academicienii noştri. Brâncuş înseamnă astfel pentru ţara noastră în scultură pe cât înseamnă Lukian în pictură“.

„Nepreţuite odoare are România“

Arta populară îşi găsea tot mai mulţi susţinători, unul dintre aceştia fiind Nicolae Iorga care preda la Sorbona. Ziarul „Adevărul“: din 28 martie 1924 anunţa „O carte a d-lui Iorga «Arta populară în România» («Lâart populaire en Romanie»)“. „În general, arta populară românească nu-i o artă popularizată, după cum se întâmplă cu mare parte dintre manifestările artistice ale noroadelor. Doar în vestmitenele din câteva părţi ale ţării, sau în unele ornamente exterioare de pe la case sâar putea recunoaşte oarecari influenţe ale curţilor domneşti şi ale bisericii pornite din Bizanţ. Dar dacă urmăreşti formele astea chiar în vestmintele acele, în felul de clădire, în ornamentaţia sculptată sau pictată (de pildă pe ouăle de Paşti), recunoşti numaidecât caracterul care-i stilizarea geometrică, absolut abstractă, a tuturor modelelor înfăţişate de natură“.

Pentru a fi cunoscută şi păstrată, arta populară românească avea nevoie de o casă. Articolul „Rolul educativ al muzeului. Conferinţa d-lui Tzigara - Samurcaş la Institutul Social Român“, din ziarul „Adevărul“ 22 mai 1928, susţine apelul făcut de iniţiatorul Muzeului de la Şosea, cunoscut azi ca Muzeu Ţăranului Român. Din această conferinţă aflăm că „Alături de biserică, de şcoală - spunea d-sa - muzeul contribuie la înălţarea unui popor, la îmblânzirea şi înfrăţirea popoarelor. El este, în acelaşi timp, un templu de păstrare a odoarelor celor mai scumpe ale unui popor, şi mai e o şcoală din cele mai înalte şi mai simple. Muzeul urmăreşte, însă, realizări imediate şi practice. Astfel, el salvează şi conservă obiectele de cultură şi educaţie. Cu elemente adunate el ajută la fixarea specificului artei naţionale. De exemplu, pentru arta românească există o notă (un stil) individuală şi particulară ce o caracterizează în largul artei universale, în cuprinsul frumosului individual şi etern. Această notă o întăreşte muzeul (...) Nepreţuite odoare are România care aşteaptă să fie aşezate în muzee, ca patrimoniu naţional de artă. «Nu există ţară mai splendid şi mai complect avută în obiecte reprezentative de artă din toate epocile» arată d-sa“.