Perspective liberal-idealiste şi Tratatul de la Lisabona

Semnarea recentă la Lisabona a noului Tratat al Uniunii Europene vine să răspundă unei crize de aproape un deceniu în care viitorul prezumat al Uniunii nu părea nesigur, ci, mai ales, neclar. În toată această perioadă - marcată de discuţii şi dezbateri la nivelul liderilor politici şi mai puţin la nivelul maselor - viitorul Uniunii Europene a fost prilejul elaborării unor planuri şi scenarii multiple.

Eşecul usturător al proiectului tratatului privind instituirea unei Constituţii la referendumurile din Franţa şi Olanda a marcat în gândirea eurocraţilor naşterea unei situaţii critice care trebuia cu repeziciune rezolvată pentru a nu da oportunităţi reale vocilor eorosceptice. Mai mult, obiectivul finalizării cu succes al celui de-al cincilea val al extinderii (10 plus 2) - încheiat la 1 ianuarie 2007 - cel mai ambiţios din istoria de peste jumătate de veac al proiectului construcţiei europene, nu putea fi nici periclitat şi nici întârziat. Mecanismul reformei instituţionale început la Nisa trebuia nu numai reformulat, ci şi readaptat unui context istoric cinematic.

O retrospectivă a începutului secolului în care am intrat din perspectiva proiectului construcţiei europene ar sugera unui observator neutru cel puţin două concluzii. Prima ar fi aceea că Uniunea Europeană are forţa unui fluviu care, întâlnind zăgazul aparent imposibil de depăşit, are totuşi puterea şi versatilitatea de a găsi alternative şi căi ocolitoare care să-i permită avansul în direcţia dorită. Ce-a de-a doua ne sugerează că atâta vreme cât există voinţă politică, în cele din urmă, ambiţia europeană (mai curând a liderilor decât a maselor) poate fi satisfăcută. Trebuie totuşi să precizăm că astfel de posibile concluzii – care respectă principiul parcimoniei, celebrul „brici a lui Occam“ – ar putea fi trase şi dacă privim parcursul anterior al procesului construcţiei europene. Pentru a dovedi aceasta şi cu scopul de a întări credinţa în resursele pe care Europa şi europenii le au în realizarea viziunii lor unificatoare, vom încerca în cele de mai jos să creionăm viziunea liberală – una din cele mai importante – care a stat ideologic şi teoretic la baza eşafodajului construcţiei europene.

Liberalismul s-a născut din lupta împotriva regimului medieval de împilare

Apărut în Anglia şi avându-l ca părinte teoretic pe filosoful John Locke, liberalismul a cuprins treptat numeroase domenii şi sfere ale socialului de la economie şi până la religie, covârşind sau influenţând întreaga gândire a secolului al XVIII-lea şi a celor care au urmat.

Într-o încercare de definire, sociologul englez Hobhouse vedea în această ideologie, înainte de toate, o armă de atac: liberalismul s-a născut din lupta împotriva regimului medieval de împilare. Luptând împotriva autorităţii tradiţionale şi a privilegiilor, liberalismul ajunge să pună în locul acestora individul şi libertăţile sale.

Încă dinainte de sfârşitul secolului al XVIII-lea, liberalii au crezut într-o evoluţie a relaţiilor internaţionale graduală şi iregulată în sensul creşterii continue a libertăţii individuale. Robert Keohane afirma: „Liberalismul crede cel puţin în posibilitatea acumularii progresului, în timp ce realismul porneşte de la premisa că nu există progres“.

Spre deosebire de realişti şi de paradigma lor, idealiştii (liberaliştii) au construit o viziune proprie asupra relaţiilor dintre state. Adepţii paradigmei au constituit un grup de mare prestigiu internaţional. Ei au fost cei care au înfăptuit opera de pionerat în domeniul relaţiilor internaţionale, influenţând nu doar mediul academic, ci şi elitele timpului. Ideile lor au fost propulsate de falimentul axiomei echilibrului de putere, de eşecul politicii de forţă.

Referindu-se la perioada cuprinsă între secolul al XIX-lea şi începtul secolului trecut, Friederich Hayek considera liberalismul ca fiind acel larg curent al idealurilor politice care a acţionat în acea perioadă ca una din forţele intelectuale cele mai influente care au ghidat dezvoltarea în Europa Centrală şi Occidentală.

Vechii liberali considerau natura umană esenţialmente bună şi altruistă

Modul în care a fost conceptualizat progresul de liberali ne face să spunem că ei văd în calitate de actori fundamentali pe scena internaţională indivizii, şi nu statele. Statele nu sunt decât actori colectivi ai căror interese şi politici sunt rezultatul negocierilor intergrupale şi a proceselor electorale. Robert Keohane afirma că liberalismul este o modalitate de analiză a realităţii sociale care începe cu indivizii concepuţi ca actori relevanţi şi care caută să înţeleagă cum organizaţiile interacţionează. Liberalii văd, deci, statele şi interesele lor ca fiind schimbătoare şi multiple, orientate spre satisfacerea propriilor nevoi, dar şi a nevoilor altora. În concepţia lor, sistemul internaţional tinde de la o realitate anarhică la una marcată de ordine. Relativa influenţă a intereselor şi coerciţiei la nivel internaţional evoluează în timp. Cooperarea nu impune un hegemon, ci armonizarea unor interese ce pot deveni mutuale.

Ideile liberale au fost exprimate sintetic într-o serie de principii care au stat la baza conceperii unei Europe unite. Astfel, potrivit idealiştilor, natura umana este esenţialmente bună şi altruistă. Oamenii sunt înclinaţi spre ajutor reciproc şi colaborare. Preocuparea fundamentală a omului pentru binele semenilor face posibil progresul, iar cunoaşterea îi face pe oameni mai buni (credinţa iluministă). Comportamentul uman reprobabil nu se datorează naturii interne a omului, ci instituţiilor corupte care îndeamnă la mizerie şi război, dar acestea oricât de corupte ar fi sunt perfectibile (ideea progresului). Războiul şi injustiţia sunt chestiuni generale, probleme internaţionale care solicită eforturi organizate ale comunitaţii statelor-naţiune şi nu doar eforturi limitate la statul naţiune.

Pacea, bunăstarea, justiţia pot fi dobândite prin cooperare internaţională şi norme morale

În concepţia liberală, societatea internaţională trebuie să se reorganizeze şi să se restructureze ea însăşi pentru ca anarhia să fie eliminată. O astfel de schimbare este reală pentru că istoria ne sugerează că schimbarea globală şi cooperarea internaţională pot fi obţinute.

Liberaliştii internaţionalişti cred că pacea, bunăstarea, justiţia pot fi dobândite prin cooperare internaţională care presupune şi norme morale. În concepţia lor, pacea, bunăstarea sunt rezultatul unei combinaţii de factori care reprezintă ceea ce numim azi modernizare, percepută ca un stadiu nou, superior al omenirii.

Tendinţa de globalizare şi instituţionalizarea ei, susţinută de liberali, este expresia procesului de integrare a statelor şi popoarelor, precum şi a spiritului de solidaritate umană. Lumea secolului nostru, aşa cum apare ea prin prisma acestei teorii, va fi una în care principalele linii de fractură nu vor apărea între civilizaţii ori grupuri etnice, religioase sau naţionale, ci între cei care vor fi integraţi în „reţeaua“ sistemului global şi cei care nu vor fi integraţi în această reţea.