„Pescuitul în România. O bogăţie de miliarde improductivă“

Apele româneşti au reprezentat un nesecat rezervor de hrană şi prosperitate, ducând la dezvoltarea oraşelor de pe malul acestora. La începutul secolului al XX-lea, oraşul Brăila era văzut ca unul dintre cele mai dezvoltate porturi ale Europei, în timp ce bălţile Dunării din Deltă apăreau ca fiind cele mai bogate în peşte din lume. Grija României interbelice era, aşa cum arată ziarele timpului, de a păstra şi spori aceste privilegii oferite de natură printr-o bună chibzuinţă a administraţiei locale sau centrale. „Fără de aceasta, noi vom continua să aducem peşte dela Constantinopol şi dela Odesa, în ţara cea mai bogată în peşte din lume“.

În timp ce autorităţile române se aflau în mare „anaghie financiară“, după cum arată un ziar din perioada interbelică, americanii ne criticau pentru proasta chivernisire a unei bogăţii incredibile. „Arendarea bălţilor din Delta Dunării“ este titlul din ziarul „Ultima oră“ din 31 mai 1929 în care se arată că „Un grup de bancheri americani şi englezi a fost invitat să viziteze bălţile statului nostru. Unii dintre aceşti oaspeţi au mai cercetat în mod particular situaţia bălţilor din Delta Dunărei şi din sudul Basarabiei şi au criticat în chip destul de aspru chipul în care se neglijează exploatarea acestor avuţii naţionale de un stat adus în grea ananghie financiară (...) Din câte a putut transpira în cercurile financiare, bancherii americani ar fi dispuşi să ia în arendă exploatarea bălţilor din Deltă, acordând ministerului agriculturii şi domeniilor un important avans, pe care d. Mihalache ţine a-l investi în agricultură pentru îndestularea inventarului agricol al ţărănesc (...) De pe acum însă sâau ridicat împotriviri, din partea unor vechi rozătoare ale domeniilor statului. E vremea ca bogatele bălţi ale României să fie puse în situaţia de a da şi peşte eftin pentru hrana populaţiei ei muncitoare iar nu numai de a asigura consumul gratuit de icre negre pentru anumiţi întreţinuţi ai ministerului“.

„La serviciul pescăriilor Statului este un putregai de neînchipuit“

Un comandor critică, prin intermediul unui raport, modul în care statul lasă să se piardă o mare bogăţie naţională: „Pescuitul în România. O bogăţie de miliarde improductivă“ din ziarul „Ultima oră“ din 31 iulie 1929, „D. Ministru Mihalache, deunăzi în Parlament, a spus că la serviciul pescăriilor Statului este un putregai de neînchipuit (..) Adevărul este că această imensă bogăţie a Statului, ca multe altele, a fost mai puţin jefuită decât abandonată (...) Arătăm că singura cale de a putea remedia răul consistă în primul rând din crearea de şcoli pescăreşti unde să formăm un corp de pescari români (...) Tot în zisul raport arătam că se impune dragara metodică a tuturor canalelor care alimentează lacurile deltei cu apă din Dunăre şi că dacă ministerul nu o poate face să concedeze dragajul la o întreprindere particulară care contra unei taxe de 2-3 lei pe kgr. să fie obligată a face în permanenţă dragagii în Deltă. Trebuiesc construite multe ambarcaţiuni moderne pentru pescuit şi mai necesar ca toate trebuie studiat cu amănuntul flora fiecărui lac şi instrumentele de pescuit cele mai nimerite. Fără de aceasta, noi vom continua să aducem peşte dela Constantinopol şi dela Odesa, în ţara cea mai bogată în peşte din lume“, după cum a remarcat Radu Niculescu, Comandor.

După modelul italian, românii sperau şi ei la „Motorizarea industriei pescuitului“, aşa cum arată un articol din „Evenimentul Zilei“ din 16 noiembrie 1939. România era interesată de modul în care italienii au motorizat industria pescuitului: „Ajutorul pe care tehnica îl putea aduce industriei pescuitului, comerţului cu peşte şi mai cu seamă organizării sale autarhice a constituit unul din scopurile principale ale legislaţiunei guvernului italian. Pe baza rezultatelor unei acţiuni educative urmează să se încurajeze problema centrală a motorizării şi tehnicei pescuitului în general. Atunci abia va fi posibil să se cucerească cu ajutorul motorului naţional şi factorilor necesari perfecţionărei tehnice o extensiune mult mai largă a resurselor de producţiune a pescuitului. Dovada incontestabilă a evoluţiunei către autarhie a industriei peştelui sâa evidenţiat încă de anul trecut, dar sâa accentuat în acest an cu ocazia Expoziţiei Naţionale a Pescuitului la Ancona: importanţa acestei manifestări, în cadrul autarhiei problemei alimentare, a fost subliniată de Şeful guvernului italian cu ocaziunea vizitei sale“.

Zona liberă a porturilor, atracţie pentru navele de peste mări şi ţări

Dacă la pescuit erau impuse perioade de prohibiţie tocmai pentru a spori cantitatea de peşte ce urma să se exploateze, în porturile dunărene exista o prohibiţie pentru taxele vamale sau de tranzit, ceea ce făcea ca zona să prospere aşa cum arată „O statistică a portului Galaţi“ din ziarul „Universul“ de pe 9 februarie 1927, care reflectă că porturile dunărene erau o cheie de legătură pentru Orient, astfel că până şi Brazilia a solicitat „guvernului nostru, cerând permisiunea să i se acorde un teren în zona liberă a portului Galaţi“.

Ziarul arată că în 1925 au trecut prin portul Galaţi numeroase nave: „3209 sub pavilion român, 108 sub pavilion elen, 86 sub pavilion austriac, 57 sub pavilion ungar, 47 sub pavilion francez, 28 cehoslovace, 10 olandeze, 4 bulgare, 1 englez, 10 germane, 9 italiene, 7 turce, 3 iugoslave, 7 bavareze“, acestea fiind navele care au circulat doar pe Dunăre. În ceea ce priveşte navele maritime, au intrat în port „287 sub pavilion elen, 101 sub pavilion italian, 75 sub pavilion englez, 46 român, 42 francez, 20 german, 30 olandez, 14 turc, 17 iugoslav, 1 ungar, 1 palestinean, 2 persan, 3 belgian, 4 norvegian, 10 polonez şi 46 sub pavilon egiptean“.

Din ziarul „Universul“ din 14 septembrie 1940 se vede care era „Importul, exportul şi tranzitul prin portul Brăila în lunile Iulie şi August“ de aici se observă, într-o statistică a oficiului vamal privind importul şi exportul care s-a făcut prin portul Brăila, că printre mărfurile tranzitate se află cocs metalurgic, mortar în praf, sămânţă de susan, fier, curele de transmisie, grafit bucăţi, maşini pentru pulberea fierului, maşini din fier, piese de maşini, pluguri pentru tracţiune animală, ţevi de fier, aparate de sudat şi scule, fier semifabricat, dinţi de oţel, matriţe de oţel, macarale, cărămizi refractare, etc.

Despre creşterea şi descreşterea unui port la Dunăre

„Brăila de azi şi de mâine. Cauzele decăderii portului. Soluţiile de îndreptare. Industrializarea şi zonele libere“ este titlul din ziarul „Ultima oră“ din 24 mai 1929 care a făcut o anchetă privind situaţia portului Brăila, prilej cu care a stat de vorbă şi cu deputatul Leonte Moldovanu.

Ziarul observă că „Un oraş, în care decenii a sălăşluit belşugul şi voia bună, un port care până acum câţiva ani trona în fruntea celor similare, sâa păbuşit vertiginos. Brăila strălucitoare de lumină şi plină de bănet, cu populaţia ei jovială, exuberantă, rodind întotdeauna mulţumirea desăvârşită, Brăila cu atmosfera şi mediul ei occidental, cu activitatea ei prodigioasă, a ajuns astăzi un mare şi sumbru ţintirim. E aci o linişte care te sdrobeşte, o sărăcie care a distrus totul (...) Sâau năruit una după alta, întreprinderi pentru a căror consolidare sâa lucrat decenii“.

Cauzele decăderii sunt multe, dar, după cum observă deputatul Leonte Moldovanu, cea mai importantă este „schimbarea configuraţiei geografice a ţării, prin înfăptuirea idealului nostru naţional. Portul nostru nu mai este şi nu va mai fi ca înainte de război, canalul aproape exclusiv de scurgere spre Occident a cerealelor româneşti. O mare parte dintre acestea se exportă spre nord prin Polonia şi Germania iar o altă parte pe Dunăre prin punctele cele mai apropiate, spre Bratislava şi Viena“.

Deputatul credea că tranzitul mărfurilor prin Brăila poate fi îmbunătăţit prin diverse mijloace, unul dintre acestea fiind „calea ferată în curs de executare Braşov - Nehoiaşi - Brăila“, un alt proiect fiind cel al „căii ferate Făurei - Urziceni - Bucureşti“. Unui politician din perioada interbelică nu îi era teamă să dea veşti mai puţin bune: „Trebuie sâo recunosc, adaugă d. Leonte Moldovanu, că oricâte eforturi se vor face, oricâte sacrificii neprecupeţite se vor săvârşi, Brăila nu va mai recăpăta pentru multă vreme, dacă nu pentru totdeauna poisibilităţile de a fi aproape monopolizatorul exportului de cereale (...) Va trebui să ne gândim serios la industrializarea localităţii (...) Convins fiind că avem nevoie presantă de o industrie locală bine dezvoltată, am fost anul trecut, însoţit de primarul Brăilei D. Ion Praschivescu la Turda şi am convins soc. «Industria Sârmei» de acolo să facă la Brăila un laminor“.

De asemenea, pentru prosperitatea zonelor portuare s-a amintit de „zonele libere de care porturile Brăila, Galaţi, Constanţa au imperioasă nevoie (...) conducerea efectivă a zonei să fie perfect autonomă. Ea să se încredinţeze exclusiv comitetului local şi tot aceasta să supravegheze încasarea taxelor, pe cari să le folosească pentru perfecţionarea utilajului zonei respective. Trebuie evitat totalmente amestecul în conducere a Ministerului de Comunicaţii. Conducerea dela centru, o ştim cu toţii, rutinară şi marcând insuficienţele inerente funcţionarismului, anihilează tot ce poate fi de folos şi tot ce poate contribui la progresul iniţiativei“.