Planul Marshall şi Doctrina Truman - două jumătăţi ce alcătuiesc un întreg

Harry Truman şi cei mai importanţi oameni din administraţia sa ajunseseră să perceapă criza din 1946 şi 1947 din estul Mediteranei ca o situaţie cu mult mai mari implicaţii. Şi-au dat seama că aceasta era numai unul dintre obiectivele expansiunii sovietice. Deja bănuiau că programul de ajutorare către Turcia şi Grecia era doar primul pas dintr-un plan mai mare, care urma să fie conturat în cadrul Planului Marshall şi al Tratatului Nord-Atlantic. Doctrina Truman nu era doar un raţionament tactic, ci reflecta o înţelegere realistă a piedicilor staliniste puse democraţiei în perioada de după război.

Planul generalului Marshall era de a face apel la guvernele europene să se alieze şi să întocmească un plan stabil pentru o politică de securitate comună, America urmând să se alăture acestui plan. Ar fi determinant mai multe ţări să lucreze împreună, nu să caute separat diferite avantaje.

Reacţiile au fost favorabile, s-a calificat ideea ca fiind politic curajoasă şi economic constructivă de către londonezul „Times“. Rusia însă privea acest lucru ca pe o „capcană europeană“, având, iniţial, o reacţie negativă şi voia să exploateze situaţia în care se afla Europa pentru a propaga comunismul. Uniunea Sovietică, nu numai că nu s-a alăturat acestui plan, dar a forţat retragerea Poloniei şi a Cehoslovaciei, care, iniţial, îşi exprimaseră dorinţa de a participa.

Mashall se temea că, în curând, Stalin va reuşi să ocupe şi alte state din centrul şi vestul Europei, deoarece economiile lor ruinate duceau la cedarea guvernelor acestora.

„Principiul pieselor de domino“

Pe data de 24 februarie, Marshall primea memoriile britanice, rapoartele din Atena şi recomandările coechipierilor săi care recomandau unificarea tuturor partidelor din Grecia, cu excepţia comuniştilor, reforme interne şi ajutor economic şi militar din partea Statelor Unite. Până pe 27 februarie, Marshall aducea la cunoştinţa Casei Albe planul său de acţiune. Folosind un tipar care, mai târziu, se va numi „principiul pieselor de domino“, Marshall declara că o victorie comunistă în Grecia ar însemna un dezastru: „Ne confruntăm cu o primă criză dintr-o serie ce ar putea extinde dominaţia sovietică către Europa, Orientul mijlociu şi Asia“. Marshall nu a făcut apel la apărarea democraţiei de pretutindeni şi nici la o cruciadă anticomunistă, ci la o politică în înfrânare privind oportunitatea sovieticilor faţă de slăbirea britanicilor. Asistenţa americană se va îndrepta către îmbunătăţirea moralului Greciei prin ajutor financiar şi echipamente militare.

Statele Unite nu aveau efectivele necesare pentru a rezista sovieticilor în Europa. Truman însă şi apropiaţii lui credeau că o retorică anticomunistă era esenţială programului, în ciuda unei sugestii din partea lui Marshall privind temperarea acesteia.

Consilierii lui Marshall erau în general de acord cu privire la două probleme: în primul rând, că naţiunile europene erau cele care trebuiau să ia iniţiativa şi să coordoneze politicile; în al doilea rând, că oferta să fie făcută tuturor statelor europene ca să evite ideea că Statele Unite intenţionau să devină Europa în blocuri americane şi sovietice, deşi se presupunea că sovieticii nu ar accepta niciodată condiţii economice, cum ar fi transparenţă, comerţ liber şi supraveghere americană.

Discursul despre Planul Marshall a fost în mod intenţionat temperat şi nu s-a enunţat un program prin principal; discursul a fost îndeajuns de vag pentru a atrage atenţia europenilor şi, în acelaşi timp, îndeajuns de specific ca să-i exalteze.

Planul Marshall care grăbea procesul de refacere postbelică a început prin livrarea de produse cu titlu gratuit şi creditarea cu 12 miliarde de dolari a Europei de Vest, totul finanţat de Trezoreria americană. Raţiunea acestuia era aceea că ţările prospere din punct de vedere economic erau puţin susceptibile să cadă sub influenţa sovietică.

Ruptura Europei

În prima fază, s-au alăturat ţările vestice din Uniunea Europeană, precum Marea Britanie, Franţa şi Ţările de Jos.

Mai târziu, la acest program au participat: Austria, Blegia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia şi Turcia, ai căror delegaţi

s-au reunit într-o conferinţă pe 12 iulie 1947, pentru a ajunge la un acord asupra unei structuri şi asupra unui program care vor fi după aceea supuse atenţiei lui Truman. Din această lună datează cu adevărat ruptura Europei, pe de o parte clienţii Americii, iar pe de altă parte, sateliţii URSS.

Climatul internaţional avea să se deterioreze rapid, odată cu politica de „containment“ faţă de Rusia. Această politică a dus foarte rapid la o destabilizare a poziţiilor dintre Europa de Sud şi Orientul Apropiat, americanii stabilind o solidă influenţă în Iran şi Turcia şi ajutând monarhiştii greci să învingă trupele comuniste, ultimul cuib de rezistenţă, muntele Grammos, fiind ocupat în 1949.

Apoi, a avut loc lovitura de stat din Cehoslovacia din 1948, blocada Berlinului, iar după acestea, înfiinţarea NATO în 1949. Acel moment a marcat începuturile unei structuri militare comune.

Următorul mare eveniment a fost războiul din Coreea, dintre Nord şi Sud, aflat în legătură cu politica de expansiune a Uniunii Sovietice. Toate acestea au răsunat ca o alarmă puternică în toată Europa. Ţările europene au propus Statelor Unite formarea unei forţe militare comune în Europa de Vest, pentru a preveni orice încercare de extindere din partea Uniunii Sovietice. Acest lucru a avut loc în toamna anului 1950. Cel desemnat cu această misiune a fost generalul Eisenhower care, în acest scop, a călătorit nu numai în Europa, dar şi în Uniunea Sovietică. Planul Marshall este considerat unul dintre cele mai mari succese ale politicii externe americane. A salvat Europa Occidentală de la un dezastru economic, protejându-l, în acelaşi timp, de grave dezacorduri sociale şi tulburări politice şi, vreme de patruzeci de ani, aveau să existe două Europe, una sub sfera comunistă, iar cealaltă sub cea anticomunistă. Harry Truman considera Planul Marshall şi Doctrina Truman ca fiind două jumătăţi ce alcătuiesc un întreg.

Implementarea planului

Când a început misiunea în Grecia, au participat reformatori sociali şi economici care au pornit în salvarea regimului de la Atena, despre care erau convinşi că era în totalitate corupt şi incompetent, inconştient de nevoile propriilor cetăţeni, brutalizându-i prin acţiunile sale; astfel, jumătate din vina războiului civil condus de comunişti se datora elitei politice din capitală. Trebuia începută recuperarea după dezastrul ocupaţiei naziste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul civil a adus o nouă dimenisune a fricii. Nu era aproape nici o regiune din ţară care putea fi considerată imună la atacurile de gherilă. O problemă importantă era cum să se asigure securitatea celor care vor lucra la reconstrucţia economică a Greciei. Prima misiune sosită în Pireu considera că, fără încetarea conflictelor civile şi fără securitate, nu va putea începe reabilitarea economică. Războiul rezistenţelor de stânga s-a sfârşit în septembrie 1949, doi ani mai târziu, dar misiunea economică va continua până la mijlocul anului 1954, prin construiri de drumuri, porturi, descentralizare guvernamentală, schimbări în legislaţia bancară, sistemul de sănătate şi sistemul de impozite. Centrul de greutate al programului Truman/Marshall era planul de reconstrucţie şi dezvoltare în principal a economiei Greciei, în perioada în care nu exista un echilibru între export şi import. Timp de şapte ani, Statele Unite au furnizat cele mai importante resurse: alimente, combustibil şi îmbrăcăminte Greciei.

Printre cele mai importante elemente ale programului de dezvoltare sunt: crearea pentru prima dată în istoria Greciei a unui sistem naţional de electricitate, proiectat de ingineri americani; modernizarea industriei tradiţionale (ciment, textile) şi promovarea unor noi domenii: motoare diesel, echipamente farmaceutice etc.; dezvoltarea sistemului de apă potabilă a satelor, completând programul contra malariei; modernizarea spitalelor şi clinicilor, a muzeelor, a hotelurilor etc.

Cel mai vast program a fost cel pentru agricultură, prin care s-au adus specialişti americani din cadrul Ministerului Agriculturii.

Model pentru politicienii din Washington

În iarna dintre anii 1951-1952, programul Doctrinei Truman era în ultima fază - stabilizarea economică, împreună cu ultimul obiectiv, reforma monetară. Până în 1950-1951, războiul civil se terminase şi programul de reconstrucţie a transformat ruina din urma celui de-al Doilea Război Mondial într-o societate productivă.

Motivul pentru această schimbare radicală a perspectivei politice a fost acela că, în timpul anului 1946, preşedintele şi principalii săi consilieri, George Marshall, Dean Acheson şi alţii, începeau tot mai mult să se alarmeze de tacticile expansioniste ale guvernului sovietic. Analiştii susţineau că, dacă în jurul Uniunii Sovietice s-ar forma o barieră de state democratice, atunci Moscova ar fi nevoită să caute o înţelegere cu ţările din vest. În această situaţie, sistemul sovietic s-ar prăbuşi într-un final din cauza propriilor slăbiciuni interne. O astfel de barieră s-a dorit a se inaugura prin Doctrina Truman. Pe scurt, într-un singur an, replica americană la expansiunea sovietică s-a schimbat de la confuzie şi indecizie la determinare de a înfrunta sovieticii şi aliaţii săi comunişti. Administraţia Truman avea un simţ al limitelor şi o precizie care adesea este ignorată de critici.

Rolul doctrinei Truman în prevenirea căderii Greciei sub comunism în timpul anilor 1940 a fost un model pentru politicienii din Washington pe care l-au folosit pe perioada Războiului Rece. Răspunsul preşedintelui Harry Truman la criza din Coreea din 1950 se baza pe afirmaţia că: aceasta este Grecia din estul îndepărtat. Preşedintele Dwight Einsenhower vedea ameninţările către Indochina şi Estul Mijlociu prin prisma celor învăţate în Grecia, avertizând că, dacă aceste teritorii cad sub influenţa comunismului, Europa şi alte regiuni s-ar prăbuşi de asemenea. Cel mai important, administraţia Truman a rezistat presiunii de a trimite armată în Grecia.

Asemenea unei declaraţii care promova o nouă strategie cu posibile implicaţii globale, Doctrina Truman a avut parte şi de critici, de la contemporani, la istorici şi analişti politici.

Aceştia s-au întrebat dacă Doctrina Truman, în intenţia sa de a câştiga sprijinul congresului, a exagerat în mod deliberat ameninţarea sovietică, contribuind astfel la „panica“ anticomunistă care a urmat. Până în martie 1947, presiunea sovietică asupra Turciei privind strâmtorile s-a liniştit. Astfel, nu exista nici un motiv să se creadă că Turcia va fi atacată de Stalin.

Valoarea alianţei dintre Grecia şi SUA

Cât despre implicarea sovietică în conflictul din Grecia, rapoartele americanilor se bazau pe zvonuri, dovezi nevondate, premise false privind controlul Moscovei asupra partidelor comuniste din Grecia şi Iugoslavia. Mai mult, se ştia că Stalin ordonase clar Iugoslaviei să înceteze orice sprijin către comuniştii din Grecia.

Pentru prima dată, americanii au autorizat un ajutor material de mari proporţii, precum şi trimiterea unui număr mare de personal civil şi militar.

În doi ani, incluzând 275 de milioane alocate în al doilea an numai pentru asistenţă militară, cele 670 de milioane pentru ajutorul Greciei şi Turciei a reuşit să le ferească de a fi atrase sub „cortina de fier“. În 1949, mai puţin de 2000 dintre forţele de gherilă se mai luptau în Grecia, comparativ cu cele 28 de mii, cu doi ani în urmă. Ambele ţări au intrat în NATO, prevenindu-se astfel întinderea influenţei sovietice către Estul Mijlociu, acces care altfel a fi fost larg deschis.

Se consideră că Doctrina Truman este cea care a dus, patru luni mai târziu, la promulgarea Planului Marshall.

Valoarea alianţei dintre Grecia şi Statele Unite nu s-a terminat odată cu războiul rece. Poziţia strategică a Greciei - de-a lungul culoarelor maritime care leagă consumatorii de petrol din Europa Vestică şi Statele Unite cu producătorii din Estul Mijlociu - rămâne important de păstrat în mâinile unui guvern prietenos.