Preoţi bucureşteni în temniţa comunistă (II)

Toţi aceşti preoţi au fost arestaţi „în baza materialului de anchetă”, ceea ce presupune că numele lor au apărut în anchetarea altor persoane, în cazul de faţă fiind vorba de Nicolae Popescu. Totul se pare că a început în vara anului 1948, după slujbă, când Nicolae Popescu a bătut în poarta locuinţei preotului Stănciulescu cerând un ajutor financiar pentru tratarea unei boli de plămâni. Părintele l-a primit şi i-a dat nişte bani. Aflând că fiul preotului se pregăteşte pentru examenul de capacitate, profesorul s-a oferit ca în schimbul banilor şi al unei găzduiri temporare să-l mediteze pe băiat. Părintele a acceptat pentru două săptămâni, fără să ştie că Nicolae Popescu este „fugar”. În martie-aprilie 1949, Nicolae Popescu a revenit la părintele Stănciulescu, apoi din nou în anii 1952-1953, 1957-1959, de fiecare dată solicitând un ajutor bănesc. Pentru obţinerea sprijinului, părintele Stănciulescu l-a trimis la preotul Spiridon Andreescu. Nicolae Popescu l-a vizitat şi pe părintele Iulian Stoicescu, cunoscut în mediul religios bucureştean pentru actele de filantropie făcute săracilor şi bolnavilor mai ales din parohia în care slujea. În 1946, părintele Stoicescu fusese primul pe Capitală la colectarea ajutoarelor pentru înfometaţii din Moldova, după ce în vremea războiului ajutase evrei, prizonieri sovietici şi copii de muncitori. N. Popescu l-a vizitat de două ori în 1952, primind 400 lei şi hrană, apoi în 1957. Părintele Stoicescu nu era la prima faptă de acest gen faţă de un „fugar”. În 1951-1952 îl primise, apoi îl găzduise pe un enoriaş al său, Nichifor Constantin, care în 1954 avea să fie prins de Securitate. Ajutase cu bani pe soţia unui deţinut politic din parohia sa şi pe un tânăr care urma cursurile Institutului Teologic din Bucureşti, care mai apoi avea să fie arestat şi el de Securitate. Tot Nicolae Popescu avea să ajungă să ceară ajutor financiar în 1954-1955 la preotul Dumitru Popescu de la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Pantelimon, primind ca şi alţi nevoiaşi, apoi şi la cel de la Bâldana, în februarie 1959, de la care a obţinut bani, haine, hrană şi găzduire pentru două nopţi. De aceste gesturi filantropice au ştiut şi alţi preoţi bucureşteni, precum Dumitru Manta, de la Caşin, sau Ion Huştiu, care aveau să ajungă şi ei în beciurile Securităţii.

Ancheta de la Securitate s-a canalizat pe aşa-zisa conspiraţie a preoţilor la adresa regimului prin legăturile şi discuţiile „duşmănoase” purtate cu Nicolae Popescu. Toţi au negat că ar fi avut discuţii politice, subliniind caracterul pur filantropic avut în relaţia cu „fugarul” Nicolae Popescu. Cu toate acestea, prin Sentinţa nr. 142 din 21 noiembrie 1960 a Tribunalului Militar Bucureşti, s-au dat următoarele condamnări pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”: Toma Stănciulescu, 10 ani muncă silnică; Iulian Stoicescu, 9 ani închisoare corecţională; Dumitru G. Popescu, 4 ani închisoare corecţională şi Dumitru D. Popescu, 7 ani închisoare corecţională. Toma Stănciulescu a cunoscut arestul Ministerului Afacerilor Interne, apoi Jilava (noiembrie 1960) şi lagărele de muncă de la Giurgeni (martie 1962) şi Periprava (1962). A fost eliberat la 22 iunie 1964 de la Periprava. Iulian Stoicescu a trecut prin arestul de la Ministerul Afacerilor Interne, apoi prin Jilava (iunie 1960) şi Aiud (martie 1962), unde a refuzat reeducarea şi s-a remarcat ca duhovnic autentic, rămânând în conştiinţa multor deţinuţi politici. A fost eliberat la 1 august 1964 de la Aiud. A revenit în slujire la Biserica Mărţişor. Dumitru G. Popescu a cunoscut arestul Ministerului Afacerilor Interne, la Jilava (noiembrie 1960) şi Aiud (octombrie 1963), de unde a fost eliberat la 1 august 1964. Dumitru D. Popescu a trecut prin arestul Ministerului Afacerior Interne, apoi prin Jilava (noiembrie 1960) şi Botoşani (septembrie 1962), de unde a fost eliberat la 14 aprilie 1964.