Preotul Ioan Dămăceanu, în temniţa comunistă

S-a născut la 23 septembrie 1902, în localitatea Buciumeni, judeţul Tecuci. După şcoala primară din satul natal (1909-1914) şi gimnaziul din Tecuci (1915-1919), tânărul Dămăceanu s-a înscris la Seminarul Teologic din Ismail. În 1922 s-a transferat la seminarul din Huşi, iar după desfiinţare, la „Sfântul Andrei” din Galaţi. A absolvit în 1929, după satisfacerea stagiului militar. La 1 ianuarie 1939, a fost hirotonit preot la Episcopia Romanului pe seama Parohiei Negrileşti, judeţul Tecuci. Datorită statutului pe care îl avea în localitate, după 1948, părintele Dămăceanu intră în atenţia autorităţilor comuniste. I se cere să participe la activităţile obşteşti iniţiate de către autorităţile locale, inclusiv la crearea gospodăriei agricole colective. Prin 1954, în localitate se zvoneşte că unii cetăţeni ar avea arme ascunse la domiciliu. Cazul este preluat de Securitate, fiind bănuiţi, evident, cei cu antecedente politice interbelice. Între aceştia este reţinut pentru anchete inclusiv preotul Ioan Dămăceanu. Totodată, pentru autorităţile locale era un prilej de a găsi vinovaţi în evoluţia lentă de constituire a GAC-ului. Părintele Dămăceanu este arestat la 15 septembrie 1954 şi trimis în ancheta Securităţii Regiunii Bârlad. Trei zile mai târziu, părintelui i se face o percheziţie domiciliară, când securiştii îi găsesc ascunse o armă de vânătoare şi un pistol „TT” de fabricaţie sovietică, ambele cu muniţii. Pentru arma de vânătoare, preotul Dămăceanu avusese un permis de portarmă, pe care îl pierduse la refugiul din 1944. A doua armă o găsise în Pădurea Balta-Munteni, în urma luptelor sovieto-germane din vara anului 1944. În privinţa muniţiilor pentru cele două arme, declaraţiile arestaţilor sunt contradictorii, aspect care ne conduce către ipoteza că Securitatea a construit un scenariu în acest caz. Părintele Dămăceanu nu a fost singurul posesor al unor astfel de arme. După 1944, în condiţiile vitrege ale frontului, apăruseră bande de hoţi faţă de care locuitorii din zona Tecuciului erau nevoiţi să facă uz de armele pe care le găsiseră abandonate în urma frontului, deşi autorităţile statului ceruseră predarea lor. Odată păstrate aceste arme pentru o perioadă mai lungă de timp, cetăţenilor le-a fost greu să le predea, de teama de a nu fi condamnaţi, considerând că este mai bine să le ascundă. Pe lângă acuzaţia de posesie de armă, părintele a fost anchetat asupra suspiciunii de omisiune de denunţ. În anul 1952, părintele aflase de la medicul curant al soţiei despre tratarea unui fugar, avocatul Ion Taşcă din Tecuci, bolnav de TBC în ultima fază, care în cele din urmă a decedat. Apoi, pentru că în 1949 fusese condamnat la 3 luni închisoare corecţională pentru „sabotaj în economie” (nepredarea cotelor obligatorii), suspiciunile de instigare a cetăţenilor de a nu se înscrie în GAC sau comentariile duşmănoase la adresa regimului nu au lipsit din arsenalul de acuzaţii la adresa părintelui. Prin Sentinţa nr. 698 din 18 decembrie 1954 a Tribunalului Militar Iaşi a fost condamnat la 12 ani temniţă grea, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Părintele a cerut recurs pe motiv că, spunea el, „nu mi s-a luat în consideraţie prima mea declaraţie ce am dat-o în ziua de 20 septembrie la Regiunea Securităţii Bârlad, ci a fost dictată şi scrisă de dl ofiţer anchetator, pentru că spunea că a mea nu-i bună; care declaraţie după ce a fost scrisă am fost presat să o semnez; după acest tip de declaraţie au fost făcute şi celelalte, prin formularea unor fraze cu alt sens decât cele declarate de mine, ieşind cu totul altceva şi pentru care mi s-a dat o aşa condamnare”. Prin Decizia nr. 450 din 2 martie 1955 a Tribunalului Militar pentru Unităţile MAI i se admite recursul şi dosarul i se trimite din nou la fond. La 25 februarie 1956 se judecă din nou cazul părintelui la Tribunalul Militar Iaşi, în pledoaria sa spunând următoarele: „În şedinţă [la prima instanţă, n.n] nu am declarat adevărul, deoarece cele spuse erau impuse, fiindcă fusesem bătut o noapte întreagă la Tecuci, iar înainte de a fi adus la instanţă mi s-a arătat ghioaga şi de aceea nu am declarat adevărul”. Tot în apărarea sa a mai susţinut faptul că armele le păstrase iniţial pentru a-şi apăra gospodăria la finalul războiului şi că, spunea el, „în 1951-1952 am fost bătut de colectivistul Fănică Palade, deoarece dădusem un cal pe islaz şi nu plătisem”. Prin hotărârea Tribunalului, dosarul a fost trimis la Procuratura Militară pentru completarea cercetărilor şi întocmirea unui nou rechizitoriu. Ulterior, părintele a fost condamnat din nou, prin Sentinţa nr. 1372 din 22 septembrie 1956 a Tribunalului Militar Bucureşti, primind 5 ani închisoare corecţională pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Aceeaşi instanţă a hotărât ca prin aplicarea Decretului nr. 421/1955 părintele să fie graţiat. După o detenţie la Tecuci şi Iaşi (martie 1955), la 26 septembrie 1956 a fost eliberat.