Preotul Ioan Podaru sub persecuţia comunistă

S-a născut la 21 august 1911 în familia unor oameni simpli din satul Stirbăţ (fost în judeţul Baia), comuna Chilişeni (astăzi, ambele în comuna Udeşti, judeţul Suceava). După absolvirea şcolii primare în satul natal (1925), tânărul Podaru a urmat Seminarul Teologic din Dorohoi (1933) şi, cu mari greutăţi materiale (lucrând ca pedagog la Gimnaziul CFR din Paşacani), Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1937). În anul 1936 primeşte darul preoţiei, ajungând să slujească la noua parohie „Sfinţi Arhangheli Mihail şi Gavriil” din satul Soci, comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Aici a slujit până în 1940, când s-a transferat la Parohia „Sfântul Gheorghe” din cartierul păşcănean Fântânele. La 25 iulie 1941 este detaşat la Parohia „Sfinţii Voievozi”, din Cristeşti (lângă Paşcani), un an mai târziu fiind numit chiar paroh. A reparat vechea biserică de la 1657, afectată de bombardamentele sovietice din anul 1944.

Primele interacţiuni cu organele de represiune datează din perioada antonesciană. Cunoscut în scriptele Jandarmeriei Române ca fost membru al Mişcării Legionare, după rebeliune, în martie 1941 părintele Podaru este interogat pentru că, la o întâlnire, ar fi spus că legionarii au constituit „echipe ale morţii” pentru asasinarea generalului Ion Antonescu. La vremea aceea, astfel de zvonuri circulau în întreaga ţară, dar afirmaţia era convingătoare în urma denunţului făcut tot de către un preot. Ancheta Jandarmeriei se încheie prin clasarea pronunţată de Parchetul Militar Iaşi.

Următoarea interacţiune cu organele de represiune s-a consumat în anul 1952. Suspectat că „poartă discuţii duşmănoase cu elemente legionare” din localitate, la 15 aprilie 1952 părintele Podaru este arestat de Securitatea din Paşcani. La percheziţia domiciliară i se reţine un exemplar al statutului Partidului Naţional Liberal (fusese făcut preot cu sprijinul unui politician liberal). Ancheta desfăşurată la Bucureşti a fost sumară (2 pagini), ceea ce denotă faptul că pe responsabilii din Securitate nu-i interesa să alcătuiască un probatoriu incriminator împotriva părintelui Podaru, ci doar îndeplineau o formalitate ordonată politic. În schimb, este caracterizat de anchetatori destul de cinic: „Dă dovadă că e mare bandit; nu a recunoscut; în faţa anchetei a căutat să mintă şi să ascundă activitatea sa banditească”. Astfel, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 670/1952, părintele Podaru a primit o condamnare administrativă de 24 luni. A cunoscut coloniile de muncă de la Peninsula-Galeş (noiembrie 1952-august 1953), Valea Neagră (ianuarie 1953), Borzeşti (august 1953) şi Oneşti (septembrie 1953). La 13 mai 1954 este eliberat din colonia Oneşti. Se întoarce în parohia sa. Înţelege că, pentru a sluji în continuare, trebuie să coabiteze cu puterea locală. Ajută la colectivizare şi, cu ajutorul credincioşilor, reuşeşte să repare biserica parohială, a cărei turlă de pe naos se prăbuşise. Nu i se acceptă să ridice din nou turla, ci doar o boltă din beton, pentru a nu umbri realizările socialismului din Cristeşti, dar pictează biserica, slujind credincioşilor săi până în anul 1988.