Preotul Ioan Sârbu din Curseşti, Vaslui, în temniţa comunistă

S-a născut la 4 octombrie 1903 în Zapodeni, judeţul Vaslui. După absolvirea Seminarului Teologic din Huşi, la 1 ianuarie 1929 a fost numit preot pe seama Parohiei Curseşti-Deal, comuna Pungeşti, judeţul Vaslui. În anii ´30 repară vechea biserică. Totodată, formează un comitet pentru ridicarea unei noi biserici şi iniţiază o colectă în rândul credincioşilor. Între timp, seismul din noiembrie 1940 provoacă mari stricăciuni vechii biserici. Pentru asigurarea unui locaş de cult, utilizează banii şi mate­rialele de construcţie strânse pentru noua biserică în scopul refacerii celei vechi. Reuşeşte din nou să strângă bani şi materiale de construcţie, încât în 1948 pune piatra de temelie a noii biserici.

Cu acordul Comitetului provizoriu şi al secretarului organizaţiei PMR începe să ridice noua biserică. Văzând cum se ridică biserica, liderii locali de partid şi de stat încep să pună piedici, de pildă, cerând autorizaţie pentru achiziţionarea cărămizilor. Preotul Sârbu continuă să ridice noul locaş strângând de la cre­dincioşi diverse produse agri­cole pentru a le valorifica şi a procura materiale de cons­trucţii nece­sare. Autorităţile locale încep să treacă la o serie de şicane, pe motiv că locuitorii în loc să-şi predea cotele agricole donează produsele la biserică. La colectă participă inclusiv membri ai Comitetului provizoriu. Apar şi delaţiunile la Securitate, în care se arată: „În ce priveşte biserica ce se construieşte în Curseşti-Deal, acest preot şi-a format un comi­tet din oameni înstăriţi şi care, prin încasările ce le fac în bani şi natură, duc împreună cu el o poli­tică contrarie intere­selor RPR, de a stingheri în mersul a o mulţime de treburi gospodăreşti din comuna Curseşti”. Pentru a-l determina să renunţe la ridicarea bisericii, reprezentanţii locali re­curg la provocări la adresa preo­tului Sârbu. Este chemat la diferite iniţiative obşteşti cu ate­lajele agricole şi animalele de tracţiune pe care le deţinea. De pildă, în martie 1949 i se cere să ofere boii şi căruţa pentru un transport pentru activităţi obş­teşti. El refuză pe motiv că nu are nutreţuri la animale din cau­za secetei, recurgând chiar la gestul de a intra pe tarlaua sa, cuprinsă în întovărăşire, pentru a-şi procura cereale. Gestul său avea să fie urmat şi de alţi localnici.
De asemenea, ochiul vigilent al partidului surprinde nu puţinele momente în care preotul răbufneşte faţă de abuzurile autorităţilor locale, în martie 1949 spunând: „Pe spinarea ţăranilor sunt toate greutăţile, deoarece li se cere să dea la colectare vite, cereale etc., să facă muncă voluntară [...], iar cei care nu se supun imediat sunt daţi la sabotaj”. Pentru că se bucură de popularitate în localitate, autorităţile locale nu trec la măsuri directe împotriva sa. În schimb, cer sprijinul Securităţii. La 11 februarie 1950, un pluton de Securitate se prezintă la domiciliul preotului pentru a-l aresta. În momentul imobilizării, preotul reuşeşte să se sustragă, atrăgând atenţia localnicilor aflaţi în zonă. Se pro­duce o busculadă în apărarea preotului, plutonul de Securitate fiind nevoit să se retragă. Preo­tul primeşte adăpost pe la dife- ­­­riţi localnici, în timp ce Securi­tatea aduce forţe militare şi fi­xea­ză filtre la intrările în localitate.

Pentru ca satul să nu aibă de suferit de pe urma sa, la 24 februarie 1950 se prezintă la Securitatea din Huşi. În anchetă este acuzat de „instigare publică şi lansare de zvonuri alarmiste”. Mai apoi, în foaia matricolă pe­na­lă, în dreptul motivului con-­ dam­nării se va consemna: „ar fi spus la cineva să nu meargă la muncă voluntară”. Prin Sentinţa nr. 669 din 4 august 1950 a Tribu­nalului Militar Iaşi, părintele Sârbu a fost condamnat la 1 an închisoare corecţională, pentru delictul de „instigare publică”, art. 327 Cod penal. Cunoaşte închisorile de la Iaşi şi Aiud (sep­tembrie 1950). Este eliberat la 23 februarie 1951 din peniten­ciarul Cluj. Revine la parohie, reuşind să finalizeze biserica, pe care o va sfinţi la 6 septembrie 1964.