Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Propagandă deşănţată în teatrele şi cinematografele României comuniste

Propagandă deşănţată în teatrele şi cinematografele României comuniste

Un articol de: Cătălin Turliuc - 10 Iun, 2007

Dincolo de segmentul educaţiei, limba rusă se bucura, mai ales în anii â50, în rândul elitei comuniste de un capital simbolic excepţional. Ea devenise practic un mijloc de demonstrare a fidelităţii faţă de regimul comunist şi faţă de Moscova implicit. „Tendinţa de rusificare continuă. Pentru a obişnui lumea cu limba rusă şi a se ajunge la o identificare completă cu URSS, se tipăresc foarte multe lucrări în limba rusă. Diferite formulare din ministere sunt scrise în limbile rusă şi română, acte oficiale, paşapoarte şi chiar liste de restaurant sunt scrise în limba rusă alături de română; chiar unele slogane, autorizaţii etc. sunt scrise în ruseşte. Deci, la ora actuală, şi cu toate aparenţele, prezenţa rusă este mai puternică ca oricând în ţară şi tendinţa continuă să fie rusificarea poporului român“, conchidea un document al vremii.

Abia începând cu anul şcolar 1963/1964 limba rusă nu a mai fost obligatorie în şcoli, având statutul oricărei alte limbi străine, Institutul „Maxim Gorki“ a fost desfiinţat (1963), la fel şi librăria şi editura Cartea rusă. Desovietizarea, practic derusificarea, a început o dată cu debutul anilor â60 şi a marcat apariţia zorilor naţional-comunismului, ca şi o formă specifică de rezistenţa la procesul destalinizării.

În ceea ce priveşte educaţia, trebuie subliniat faptul că începând cu reforma învăţământului din 1948 şi până în 1958, învăţământul românesc a fost practic o copie la indigo al celui sovietic. Un document interesant din 1962 exprimă în mod explicit acest lucru: „Începând cu programele şcolare şi terminând cu hotărârile Consiliului de Miniştri şi cu instrucţiunile care reglementează toate sectoarele vieţii publice, toate actele sunt inspirate ba chiar copiate după instrucţiunile similare ale celor din URSS. De exemplu, instrucţiunile Ministerului Învăţământului sunt pur şi simplu traduse din limba rusă fără măcar să fie adaptate, cât de cât, specificului culturii româneşti. Până în 1957, în toate ministerele şi instituţiile centrale, funcţionari speciali sovietici, cu titlul de consilieri, îşi dădeau avizul fără de care nu se îndeplinea nimic…. În toate manualele se subliniază prioritatea sovieticilor (iar în trecut a ruşilor) în toate domeniile. Când se explică elevilor în ce constă patriotismul unui tânăr român, se insistă asupra dragostei neţărmurite faţă de URSS. Tineretul şcolar trebuie să proslăvească Comsomolul, fraţii mai mari ai utemiştilor, organizaţiile sovietice de pionieri etc. În toate ocaziile, tinerii sovietici sunt daţi ca exemplu tinerilor din RPR.“ Treptat, după anul 1958, sistemul de învăţământ a fost amendat în sens naţional, un prim semn fiind revenirea la notarea de la 1 la 10.

„Duşmanii poporului“ şi primele filme comuniste

Cum asupra problematicii învăţământului din această perioada există mai multe studii şi domeniul a început să fie investigat, mă voi opri asupra a două instituţii devenite în a doua jumătate a secolului trecut, din ce în ce mai mult, parte din cultura de masă (pop culture) şi anume, teatrul şi cinematograful. Impactul sovietizării a fost şi aici enorm, mai ales, în domeniul cinematografic. Acesta, ca şi teatrul, a fost folosit intens ca o armă de propagandă. „Circa 70-80% din filmele care rulează în RPR - precizează un document de arhivă - provin din studiourile sovietice. Filmele occidentale sosesc foarte puţine, numai după ce sunt aspru cenzurate. Nu sunt admise nici măcar toate filmele apusene progresiste deoarece ele sunt mult superioare celor sovietice şi publicul le acordă o vădită şi demonstrativă prezenţă şi preferinţă. La filmele sovietice sălile sunt goale, iar la rarele filme occidentale se formează de dimineaţă cozi interminabile; biletele se vând la negru deşi cei ce practică această vânzare sunt arestaţi. Tendinţa s-a accentuat în prezentarea cât mai redusă a filmelor apusene. Pentru filmele sovietice se distribuie bilete obligatoriu la întreprinderi şi instituţii, plata făcându-se la chenzină. Caravanele cinematografice la ţară, cinematografele din închisori şi cazărmi (sălile de proiecţie, n.ns.) prezintă exclusiv filme sovietice.“

Intriga filmelor prezentate pe ecranele cinematografelor în anii â50 şi începutul anilor â60 avea întotdeauna în centru un „inamic al poporului“ care complota în fabrică, în gospodăriile agricole colective sau în laboratoare împotriva siguranţei poporului. Evident, filmele aveau happy end şi se încheiau prin pedepsirea personajului negativ.

Filmele occidentale erau considerate „eretice“ de elita comunistă

Între filmele ruseşti care s-au bucurat de o oarecare audienţă datorită lipsei unei deşănţate propagande au fost „Fiul marinarului“, „Cneazul Igor“, „Sadco“, „Evghenii Oneghin“ şi câteva alte filme cu multe scene de balet. În ceea ce priveşte filmele româneşti, puţine la număr, acestea erau şi mai slabe ca cele ruseşti, iar filme precum „Mitrea Cocor“ sau „O scrisoare pierdută“ erau împănate cu propagandă comunistă.

Filmele din Polonia, Bulgaria sau Cehoslovacia erau la fel de puţin agreate datorită conţinutului lor. În schimb, potrivit unei mărturii păstrate la Open Society Archives: „Setea publicului pentru filme occidentale a fost dovedită de rarele ocazii în care astfel de filme au fost prezentate în ţară. Când filmul italian «Hoţii de biciclete» a început să ruleze, casele de bilete au fost luate cu asalt din zorii zilei. Acelaşi succes l-a avut filmul francez «La Pocharde». Dar filmul care a avut cel mai mare succes a fost «Othello» cu Orson Wells. Biletele la toate trei cinematografele din Bucureşti, unde filmul a rulat, au fost vândute în avans pentru câteva săptămâni, chiar dacă au fost mai scumpe ca de obicei. În tot cursul lunii iunie şi iulie 1954 filmul a fost proiectat din nou în două cinematografe bucureştene care au fost mereu arhipline. Trebuie de remarcat că nici un film occidental nu a rulat în România înainte de moartea lui Stalin“.

În Bucureşti funcţionau în anii â50 circa 40 de cinematografe, toate, cu excepţia cinematografului „Înfrăţirea între popoare“ - inaugurat cu prilejul festivalului tineretului din 1953 -, fiind construite înainte de război, comuniştii schimbându-le doar numele. Cinematografele aveau un plan anual de vânzare a biletelor, care se realiza numai prin vânzarea obligatorie de bilete în întreprinderi şi şcoli. Când planul era în pericol, în timpul verii, se proiectau şi filme occidentale cu conţinut progresist.

Spectacole de film speciale erau organizate pentru înalta ierarhie comunistă, ca şi pentru ofiţerii din miliţie şi securitate în cinematograful bucureştean „Filimon Sârbu“. La aceste spectacole organizate cu uşile închise rulau filme occidentale şi americane, jurnaliştii special acreditaţi fiind invitaţi să le critice în mass-media. Astfel de filme erau prezentate doar acestui tip de public, deoarece oficialităţile le considerau surse de erezie, iar nivelul ideologic al maselor era atât de scăzut în percepţia lor încât acestea nu puteau realiza din aceste filme modul în care se prăbuşeşte societatea capitalistă.

Şi Shakespeare „punea umărul“ la edificarea comunismului

În ceea ce priveşte activitatea teatrală, aceasta a fost controlată în anii ’50 de un rus pe nume Vasiliev a cărui misiune era aceea de a adapta repertoriile teatrale intereselor de propagandă ale noului regim şi implicit ale Moscovei. Repertoriul clasic conţinând piese ale lui Aristofan, Shakespeare, Lope de Vega şi Moliere a fost „reajustat“ în aşa fel încât să constituie o pură propagandă comunistă. Mai mult, ne mărturiseşte un document de epocă, în stagiunea 1953/ 1954 piesa lui Shakespeare, „Othello“, a fost brusc scoasă din repertoriu pentru că, în opinia lui Vasiliev, ea atrăgea prea mulţi spectatori în comparaţie cu piesele ruseşti la care publicul părăsea sala înainte de încheierea piesei sau dormea în sală.

Repertoriul teatrelor era dominat de piese sovietice contemporane şi singura piesă din dramaturgia clasică rusă care era pusă în scenă era „Trei surori“ de Cehov. Toate piesele de teatru erau previzionate şi adesea se cerea regizorilor schimbarea unor replici sau modificarea conţinutului lor în acord cu conţinutul propagandei comuniste curente. Ca întotdeauna însă, actorii găseau mijloace proprii de a exprima mesajul lor. Aşa a fost cazul lui George Vraca, care, jucând în piesa lui Davilla, „Vlaicu Vodă“, avea o replică pe care o accentua şi anume: „El nu este om de rând. El este domnul Ţării Româneşti“, moment în care publicul se ridica în picioare şi aplauda minute în şir. Piesa a fost jucată trei săptămâni înainte de a fi suspendată, timp în care cozi uriaşe se formau la casele de bilete spre stupoarea oficialilor comunişti. Un succes similar a înregistrat şi piesa „Ioan Vodă cel Cumplit“ din motive similare.

Ca şi în cazul cinematografelor exista un plan de încasări care trebuia realizat şi acest lucru se făcea aproape în exclusivitate prin vânzarea obligatorie a biletelor în întreprinderi şi instituţii. De cele mai multe ori, publicul era format din soldaţi şi studenţi care erau aduşi în grupuri organizate la teatru. De un succes real se bucurau spectacolele de operă şi operetă care, fireşte, nu puteau fi atât de puternic ideologizate. De regulă, pentru a obţine un bilet la un astfel de spectacol trebuia să cumperi trei bilete la teatru unde se juca o piesă din repertoriul nou, românesc sau rusesc.

Un alt mijloc de a atrage spectatorii la piesele cu puternic conţinut propagandistic era acela de a plasa în distribuţie numele mari ale scenei româneşti din acea vreme: Ion Iancovescu, Gheorghe Vraca, Gheorghe Calboreanu, Vasiliu Birlic, Ion Finteşteanu, Radu Beligan, Maria Filotti etc. Unii din marii actori precum Constantin Radaman, Vichi Athanasiu sau Tanţi Cocea au refuzat astfel de roluri fiind treptat marginalizaţi. Noi actori erau la început formaţi prin cursuri de scurtă durată şi erau recrutaţi în funcţie de devotamentul lor faţă de regim. După 1954 s-a renunţat totuşi la această formulă şi pregătirea actorilor a devenit mai profesionistă.

Artişti şi nomenclaturişti

Marii actori, artişti ai poporului - după formula vremii -, se bucurau de avantaje materiale substanţiale şi erau toleraţi de regimul conştient de popularitatea şi impactul lor asupra publicului. Urmau apoi artiştii emeriţi şi ei beneficiari ai unui tratament favorabil şi în cele din urmă actorii obişnuiţi. Şi această clasificare urma strict modelul sovietic. De asemenea, era de bon ton pentru liderii comunişti să aibă prieteni în rândul actorilor după modelul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej care acorda o atenţie specială actriţei Elvira Godeanu.

În Bucureşti funcţionau treisprezece teatre la care se adăugau teatrele de vară (patru la număr), iar în marile oraşe ale ţării (Braşov, Iaşi, Cluj, Timişoara, Constanţa, Galaţi, Craiova) existau teatre de stat, transformate mai târziu în teatre naţionale. Minorităţile aveau la rândul lor în centrele importante instituţii teatrale şi de operă cu acelaşi repertoriu puternic impregnat propagandistic.

* n. r. titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei