Puritatea credinței și unitatea Imperiului Bizantin

„«Mai curând să piară împărăția fratelui meu decât puritatea cre­din­ței», spunea Evloghia, sora lui Mihail al VIII-lea” (Olivier Clément, Creștinismul bizantin, trad. Maria și Adrian Alexandrescu, București, Ed. Nemira, 2017, p. 102).

Puritatea credinței. Talerul ba­lanței pe care este așezată devine atât de greu, încât întregul Imperiu Bizantin care este aruncat în celălalt spațiu disponibil nu poate nici măcar să se apropie de un oarecare echilibru. Dacă aceste cuvinte ar fi considerate drept o simplă tiradă bizantină, un exces retoric, un drapaj al unui curaj nesăbuit, atunci li s-ar face o mare nedreptate. Pentru Evloghia, sora împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul, pentru împărătesele Irina și Teodora, pentru împărații Constantin cel Mare sau Marcian, precum și pentru mulți alții, unitatea Imperiului Bizantin era, în primul rând, rodul purității credinței.

Pentru omul modern, credința este ceva depășit, care necesită o reformare imediată, o aducere la exigențele cotidianului sau, mai rău, o iluzie cu care cei din Antichitate sau din Evul Mediu își hrăneau mințile și inimile deoarece duceau o viață precară de la care nu puteau aștepta mare lucru. Însă, astăzi, când totul ni se oferă fără prea mare efort, când nivelul de trai a crescut destul de mult, când medicamentele ne pot prelungi viața și ne pot învinge toate durerile, până și pe cele sufletești, credința a ajuns să fie considerată doar un stimulent ca oricare altul, o soluție oarecare într-o mare de alte variante.

Cu toate acestea, pentru bizantini, strămoșii noștri orto­docși, credința reprezenta, de fapt, elementul esențial al socie­tății, al culturii, al vieții lor atât exterioare, cât și interioare. Așa­dar, pierderea propriei credințe echivala cu un dezastru al Imperiului Bizantin în sine, spre deosebire de zilele noastre, când lipsa de credință este considerată de unele națiuni drept un mare progres.

În fața pericolului arab sau persan, al cuceririlor întreprinse de normanzii sau venețienii din Occident sau înaintea ultimei apărări a Constantinopolului în fața unei armate otomane imense, Bizanțul ține în continuare cu fermitate la credința sa. Refuză orice compromis în ceea ce îl privește, deși o astfel de decizie i-ar putea aduce foloase materiale, o armată de mer­cenari care să-i apere gra­nițele, recunoaș­terea din partea Occidentului sau alianțe suficient de puternice pentru a pune pe fugă majoritatea asupritorilor. În fața tuturor pericolelor care îi ame­nință exis­tența, Bizanțul se refugiază în umbra Crucii. Exemplul său este admirabil până la capăt și rămâne chiar și în conștiința adversarilor drept dovada unui curaj imens, a unei fidelități netulburate față de propria credință. Însă, ca toate exemplele, în timp este considerat a fi depășit, demodat. Istorici precum Gibbon vor vedea în Bizanț numai erorile și vor considera valoarea credin­ței locuitorilor acestuia ca fiind echivalentul unui fanatism extrem. De altfel, scriitoarea franceză M. Yourcenar observa: „Din nefericire, nimic nu se demodează mai repede decât martirii. Câtă vreme partida în favoarea căreia au stat mărturie este biruitoare sau măcar supraviețuiește, ea se prevalează de ei; ea face să intre în jocul ei aceste cărți însângerate. Dar vine, adesea destul de curând, un moment în care credința pe care, murind, au slujit-o se potolește, se instalează la rândul ei într-un fel de conformism și preferă să nu evoce prea adesea aceste mari și incomode exemple. Pe de altă parte, un martir îl alungă pe altul; diver­gențele pentru care au fost sacri­ficați sunt nu împăcate, ci lăsate deoparte; în cursul unor alte conflicte, de mai târziu, gândirea sau fanatismul omenesc se aliniază altfel” (Marguerite Yourcenar, „Tragicele lui Agripa dâAubigné”, în: Creierul lui Piranesi și alte eseuri, trad. Petru Creția, Bucu­rești, Ed. Humanitas, 2006, pp. 64-65).

Exemplul Bizanțului a devenit pentru Occident un prilej de ironie fină, iar pentru noi, cei din Răsărit, un prilej de arogare a unor merite care, efectiv, nu ne aparțin în vreun fel. Puritatea credinței, păstrată timp de unsprezece veacuri cu prețul propriului sânge, al unui sacrificiu deplin și total îndrep­tățit, a fost fie batjocorită, fie transformată într-o mândrie națională fără vreo acoperire în realitate.

Imperiul a murit de mult, dar credința sa curată nu va pieri decât atunci când lumea în sine va dispărea. Cât despre noi, cei de astăzi, poate că a venit momentul să lăsăm deoparte dorința de a ne clădi imperii din nisip și amintire și să luăm aminte mai bine la impuritatea credinței noastre.