Puterea locurilor memoriei

Legăturile lui Mihai Viteazul cu Alba Iulia, mai bine zis, prezențele lui în cetatea Bălgradului, oglindesc drumul său în istorie, de la boierul oltean care scapă miraculos de sabia călăului lui Alexandru cel Rău la marele voievod care avea să strângă sub sceptrul său, pentru câteva luni, cele trei țări românești. Pentru prima dată, Mihai Viteazul vine în Alba Iulia în 1593, adăpostindu-se la curtea principelui Sigismund Bathory de furia lui Alexandru cel Rău, care-l bănuia, pe bună dreptate, că vrea să-i surpe domnia.

După urcarea pe tron, interesat fiind de sprijinul principelui Transilvaniei în lupta împotriva otomanilor, Mihai semnează, prin mână și în interesul boierilor, tratatul de la Alba Iulia, în mai 1595. Alături de prevederile defavorabile domnului muntean, tratatul mențio­nează și o înțelegere ce avea să schimbe destinul Ortodoxiei ardelene, respectiv subordonarea canonică a acesteia față de ­Mitropolia Țării Românești. Era creat, astfel, contextul prin care domnii munteni aveau să poarte de grijă Bisericii românești de peste munți.

Apoi, Mihai Viteazul revine în Alba Iulia cu ocazia Crăciunului din 1596, invitat de același Sigismund. De data aceasta, situația domnului muntean era diferită. Victoriile împotriva turcilor, de la Călugăreni și Giurgiu, l-au impus pe domnul muntean ca actor principal în jocurile de putere din centrul Europei. Astfel că Mihai vine la Alba Iulia pentru a-și consolida diplomatic ceea ce obținuse pe câmpurile de luptă, fiind găzduit de cancelarul cu origini românești Iojica. Alături de ceremoniile festive, precum participarea la slujba de Crăciun în Catedrala Romano-Catolică, împreună cu Sigismund Bathory, Mihai inițiază, pe timpul șederii la Alba Iulia, primele contacte directe cu imperialii. Prin acestea, pentru care trimite solii la Rudolf al II-lea, Mihai dorea să iasă de sub „tutela” lui Sigismund, poziție ingrată în care-l pusese tratatul de la Alba Iulia.

Cel mai important câștig al vizitei din 1596 a fost acceptul lui Sigismund față de dorința lui Mihai Viteazul de a construi o biserică în Alba Iulia pentru românii din Ardeal, ce avea să devină sediul Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania.

Astfel, în mai puțin de un an, în toamna lui 1597, biserica, având hramul „Sfânta Treime”, era deja ridicată, documentele vremii amintind de îngroparea în incinta ei a boierului Danciu din Brâncoveni, tatăl lui Matei Basarab, trimis ca solie de Mihai Viteazul în Alba Iulia.

De-a lungul secolului al XVII-lea, ctitoria lui Mihai Viteazul, sediu al mitropoliei ortodoxe, „cel mai trainic și mai de folos așezământ al neamului nostru de peste munți”, cum îl numea Nicolae Iorga, a fost și izvod de limbă românească, prin tipăriturile pe care le-a creat, cea mai cunoscută fiind prima traducere a Noului Testament în limba română, realizată în 1648, în timpul păstoririi Mitropolitului Simion Ștefan.

După cucerirea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic, curtea vieneză ia decizia edificării unei cetăți bastionare la Alba Iulia, destinată să fie sediul trupelor austriece din provincie. Construirea noii fortificații a fost de rău augur pentru ctitoria lui Mihai Viteazul, deoarece planurile întocmite de arhitectul Giovanni Morando Visconti și aprobate de Eugeniu de Savoia implicau dărâmarea complexului mitropolitan și a cartierului românesc dimprejur.

Astfel, între anii 1713 și 1714, ansamblul este dărâmat, iar cu materialele recuperate și o despăgubire (relativă) primită de la autoritățile austriece, românii greco-catolici (trecuți de curând la Biserica Romei - 1698-1701) construiesc biserica din Maieri II (1714-1715), ce a primit hramul „Sfânta Treime” tocmai pentru a aminti de ctitoria voievodului muntean.

Noua catedrală în amintirea lui Mihai Viteazul

Memoria marelui domnitor avea să rodească la Bălgrad, în plan edilitar, și în secolul XX, când, cu ocazia pregătirii pentru încoronarea regilor Ferdinand și Maria ca suverani ai României Mari, la sugestia lui Nicolae Iorga, statul român ia decizia construirii la Alba Iulia a unei catedrale care să amintească tocmai de biserica lui Mihai Viteazul.

Sfințită de un sobor de ierarhi, avându-l în frunte pe Mitropolitul Nicolae Bălan, la 8 octombrie 1922, cu o săptămână înainte de încoronare, catedrala a primit hramurile Mitropoliei Bălgradului - soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, respectiv Sfânta Treime, pentru a celebra continuitatea memorială între ctitoria lui Mihai Viteazul și biserica Încoronării suveranilor României Mari.

În ceea ce privește locul ales pentru catedrală, alături de aspectele de ordin urbanistic, respectiv plasarea spre latura de vest a cetății bastionare, o ipoteză de lucru pe care o propun ar fi supoziția celor din Comisia Încoronării, și în special a lui Nicolae Iorga, că amplasamentul pe care l-au ales pentru catedrală s-ar fi suprapus cu locul unde a fost biserica lui Mihai Viteazul. În sprijinul aceste intuiții vine referința Episcopului catolic de Alba Iulia din vremea lui Mihai, Demetrius Napragy, care subliniază, într-o scrisoare, vecinătatea palatului său episcopal de mitropolia ortodoxă, ridicată de domnitorul muntean: „Dacă principele, fie guvernatorul, fie vreun episcop petrece la Alba Iulia, nu se cuvine să stea lângă geamul palatului o biserică schismatică, iar răzvrătiții bisericii române să triumfeze împotriva catedralei catolice, în apropierea căreia e așezată mănăstirea” (fragment din scrisoarea Episcopului Napragyi către Sigismund Bathory - ianuarie 1602). Ca detaliu, pentru cei mai puțin familiarizați cu topografia cetății Alba Iuliei, Catedrala Încoronării se află în imediata vecinătate a catedralei și palatului episcopal romano-catolic.

Merită subliniat faptul că harta cetății medievale a Bălgradului, realizată de arhitectul Visconti în 1711, unde apare locul bisericii lui Mihai Viteazul, a fost descoperită și publicată abia în 1939 de către istoricul Silviu Dragomir.

În anii 1980, grație eforturilor cercetătorilor de la Muzeul Unirii, coordonați de directorul Gheorghe Anghel, și ale Episcopului de atunci al Alba Iuliei, Emilian Birdaș, a fost localizată, în partea sud-estică a cetății bastionare, vatra mitropoliei ortodoxe, iar pentru a marca locul a fost construită (între anii 1988 și 1992) „Biserica memorială Mihai ­Viteazul”.

Era recuperată, astfel, în chip deplin, pecetea memorială a lui Mihai Viteazul asupra Alba Iuliei. De altfel, povestea lui Mihai Viteazul ne vorbește despre puterea, prin excelență, a memoriei, pentru că domnia sa în Ardeal a reprezentat mai mult decât cele zece luni petrecute în scaunul de principe al Transilvaniei și, totodată, de domn al românilor de peste munți. Acest răstimp a fost aluatul care a dospit, prin puterea exemplului, frământătura luptei naționale a românilor din veacurile XIX și XX. Iar consfințirea acestei puteri memoriale s-a desăvârșit la 1 Decembrie 1918, când ardelenii au ales Alba Iulia ca loc al Adunării Naționale ce urma să decidă unirea Transilvaniei cu România, tocmai în amintirea lui Mihai Viteazul.