Realităţi şi influenţe economice în politica externă a Rusiei

Acum mai mult de un deceniu şi jumătate, Rusia a trecut prin cel mai profund colaps economic, politic şi militar al unui imperiu care nu fusese învins într-un război. Odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste şi cu retragerea forţelor militare sovietice din Europa de Est, Moscova a renunţat la dominaţia politică şi militară. Din timpul anilor â90, Kremlinul a încercat să-şi recâştige o mare parte din influenţă şi să limiteze penetrarea occidentală în regiune. Mai presus de orice, regimul s-a angajat să construiască Rusia ca mare putere pe scena europeană.

O măsură importantă a rolului global al Rusiei este dată de natura politicilor sale faţă de foştii vasali din Europa de Est. Autorităţile ruseşti nu vor să recunoască faptul că au subjugat Europa de Est în epoca ţarismului şi în cea a comunismului. Nu era de aşteptat să existe reparaţii materiale după colapsul Pactului de la Varşovia şi al Uniunii Sovietice, deşi Rusia a moştenit aparatul administrativ sovietic şi cea mai mare parte a resurselor şi posesiunilor sale.

Integrarea în lumea occidentală se desfăşoară cu dificultăţi. În urma evenimentelor din 1991, Rusia s-a deplasat din centrul politicii mondiale spre periferia acesteia, rămânând un punct de referinţă doar pentru statele din Asia Centrală. În cei peste 10 ani de capitalism, Rusia are încă probleme cu racordarea la civilizaţia „tehnologizată“, creşterea nivelului de trai sau - din raţiuni economice - cu posibilitatea de circulaţie pentru cetăţenii săi. Din acest motiv, poate, la nivelul populaţiei, adoptarea modelului occidental a fost asociată cu pierderea avantajelor sociale de care aceasta beneficia înainte: servicii medicale şi educaţie gratuită, diverse înlesniri pentru anumite categorii sociale (pensionari, veterani ai celui de-al II-lea Război Mondial).

Dintr-o superputere, într-o putere de nivel regional

În plan geopolitic, Rusia a avut de pierdut. Extinderea NATO s-a produs, în pofida promisiunilor făcute de preşedintele G. Bush, în iulie 1990, „de a nu folosi situaţia creată pentru a dobândi avantajele geopolitice în Est“ şi „de cooptare a Rusiei la procesul de reconstrucţie al noii Europe“. Rusia, la nici 15 ani după destrămarea URSS, este încercuită fie de state membre ale Alianţei, fie de alte state aflate într-o strânsă colaborare politică şi militară cu Organizaţia Nord-Atlantică. Aşadar, într-un timp foarte scurt, ea s-a transformat dintr-o superputere, într-o putere de nivel regional.

Rusia însă nu se poate împăca cu acest statut dintr-un motiv de ordin psihologic: cele aproximativ 150 de milioane de locuitori ai săi - prin structura lor psihologică şi prin educaţia primită - nu pot accepta realitatea.

A o include în conştiinţa naţională a cetăţeanului rus, a-l face să fie de acord cu marginalizarea Rusiei, este practic imposibil. În mentalul colectiv al poporului rus, în dezbaterile care au loc atât în cele două capitale, cât şi în provincie, apare, aproape obsesiv, ideea potrivit căreia ţara nu o dată s-a destrămat şi a dispărut (1223 - ca urmare a invaziei mongole), că nu o dată s-a aflat pe „marginea prăpastiei“ (1598-1613 - „vremurile tulburi“; 1812 - războiul împotriva lui Napoleon; 1941 - războiul împătriva lui Hitler), dar ca de fiecare dată a găsit forţa necesară să se ridice (1480 - eşecul tătăr de a reinstaura suveranitatea asupra statului rus; 1945 - victoria asupra Germaniei). Acest cod naţional este imposibil de demantelat din conştiinţa colectivă a poporului rus.

O a doua idee care modelează comportamentul poporului rus este credinţa în ideea de popor mesianic, iar această credinţă a devenit principalul pilon, pe care s-a sprijinit evoluţia Rusiei de-a lungul istoriei.

„Începutul marelui drum“

Ajutat de progresul economiei ruse, fostul preşedinte Putin şi-a putut pune în practică „programul“ în materie de politică externă. Rusia reuşeşte să-şi domine vecinii, dozând abil presiunile cu stimulentele în urma unor observaţii atente şi răbdătoare. Roadele nu s-au lăsat îndelung aşteptate: preşedinţii Rusiei, Kazahtanului, Ucrainei şi Belarusului anunţau crearea unei zone economice unice, deschisă aderării şi altor state membre ale CSI. Speculând complementaritatea economiilor fostelor republici sovietice de cea rusă, Kremlinul a făcut tot ce i-a stat în putinţă, pentru ca tinerele state independente să resimtă dureros noul lor statut, care le despărţea de Rusia. Cu ajutorul trupelor, prezente în unele dintre aceste state, prin încurajarea separatismului sau prin presiuni de ordin economic (livrările de petrol, gaze naturale), Rusia a reuşit să-şi asigure o influenţă sporită în aceste ţări. Pe de altă parte, urmărind foarte atent evoluţia liderilor statelor învecinate, conducerea de la Kremlin încearcă să-şi asigure în fruntea lor preşedinţi favorabili ei. Dacă la aceasta mai adăugăm înfiinţarea bazei militare aeriene de la Kant (Kirghiziia) şi recenta declaraţie a ministrului Apărării, Serghei Ivanov, potrivit căreia Rusia nu intenţionează să-şi retragă trupele din Moldova şi Georgia, avem imaginea „începutului marelui drum“ despre care acelaşi ministru vorbea la ceremonia de deschidere a bazei aeriene sus-amintite. Totodată, folosindu-se de procesul de privatizare, Rusia îşi consolidează influenţa în toate aceste state. Recentul război din Georgia confirmă toate aceste tendinţe.

Dezvoltarea economică pe termen mediu

Făcându-şi calculele la un preţ al barilului de 50 de dolari pentru următorii 10 ani, V. Putin şi-a stabilit ca obiectiv dublarea produsului intern brut al Rusiei până în 2012. În momentul în care liderul de la Kremlin şi-a făcut cunoscută intenţia sa, în 2002, economiştii ruşi şi străini au reacţionat destul de rezervat, fiind convinşi că ţinta nu va putea fi atinsă. Paradoxal însă, ca urmare a conjucturii externe extrem de „favorabile“ pentru Rusia - prin „favorabil“, avem în vedere războiul din Irak -, în viitorii 10 ani, câştigul mediu lunar în Rusia va creşte de la 300 de dolari la 1.386 de dolari, permiţând, astfel, susţinerea exploziei privind consumurile interne şi consolidarea unei societăţi de consum. De asemenea, PIB-ul Rusiei va fi de 2,8 trilioane dolari (anul acesta este aşteptat ca el să fie de 743 milioane dolari), surclasând Spania; în fine, PIB-ul pe cap de locuitor va fi de 20.073 dolari, cifra care va apropia pe Rusia de Portugalia (cu 25.658 dolari/cap de locuitor).

Companiile petroliere ruseşti, atât cele private, cât şi cele de stat, şi-au planificat să câştige în acest an din exportul de petrol şi gaze 150 de miliarde de dolari. Suma este foarte mare dacă o comparăm cu veniturile de 28 miliarde dolari obţinute în 1998.

Acum, cu fiecare creştere de 1 dolar (peste 25 dolari) a preţului barilului de petrol, câştigurile Rusiei sunt extraordinare, previziunile privind exporturile de petrol şi gaze naturale pentru anul acesta fiind de 123 de miliarde de dolari. Acest lucru îi va permite Rusiei să-şi menţină o creştere a veniturilor la Fondul de stabilizare (un fel de puşculiţă a statului), care se prevede să ajungă la 557 de miliarde de dolari în 2015.

Dacă încercăm să facem un scenariu în care preţul petrolului este de 50 de dolari (minimal), veniturile din vânzarea petrolului obţinute vor fi de 200 de miliarde de dolari în 2015, iar din cea a gazului de 343 de miliarde de dolari. Potrivit previziunilor făcute de specialiştii de la Goldman Sachs, preţul petrolului pe termen lung se va situa undeva între 45 şi 60 dolari/baril, în timp ce estimările publicaţiei „International Bank Credit Analyst“ arată că preţul barilului va fi, în medie, de 50 dolari pentru următorii 5 ani. Alte companii oferă ca plafon maxim al preţului petrolului 100 dolari/baril. La asemenea cifre, locul Rusiei în arena internaţională pare asigurat, iar viitorul ei economic se întrevede în nuanţe roz, deoarece obiectivul pe care şi l-a stabilit Vladimir Putin - de dublare a PIB în 2012 - va fi atins cu un an mai devreme. Totodată, Rusia se va situa printre cei mai mari „consumatori“ de maşini, telefoane mobile, produse de înaltă tehnologie etc, pentru că venitul mediu va ajunge, în 2015, la 2270 dolari. La un preţ de 100 dolari/baril, Rusia va câştiga, în 2015, doar din exportul de petrol şi gaze, 400 de miliarde de dolari.

Diplomaţia petrolului şi a gazului

După destrămarea fostei URSS, Rusia, moştenitoarea acesteia, s-a străduit în mod constant să-şi consolideze influenţa şi controlul asupra ţărilor din fostul lagăr sovietic. Într-un raport al consiliului pentru strategie naţională, organism considerat a fi o portavoce a serviciilor speciale ruse, preşedintelui de atunci, Putin, i se recomanda „integrarea economică, în etape, a fostei zone sovietice de influenţă“. În cadrul acestui proces, pentru Moscova mult mai importantă este asigurarea stabilităţii, chiar dacă aceasta se face în detrimentul democraţiei. Cu alte cuvinte, Moscova trebuie să se străduiască să-şi creeze la graniţa de vest o zonă de protecţie. „Ieri tancurile, azi petrolul“. Cam aşa ar putea fi descrisă evoluţia din domeniul politicii extreme ruseşti. Şi aceasta pentru că tot ceea ce companiile petroliere ruseşti au întreprins şi vor întreprinde în Europa Centrală şi de Est poate fi numit imperialism economic. Este de ajuns să amintim că Polonia depinde, în proporţie de 100%, de importul de petrol din Rusia, iar celelalte ţări din fostul spaţiu sovietic efectuează importuri de petrol ale căror valori sunt cuprinse, de la ţară la ţară, între 500 de milioane şi 1,5 miliarde de dolari anual.