Reluarea relaţiilor bisericeşti româno-ruse în anul 1945

Schimbarea situaţiei geopolitice în vara lui 1944 aducea Biserica Ortodoxă Română alături de Biserica Rusă, redescoperită de Stalin în "marele război de apărare a patriei". Deşi utilizase o retorică eminamente anticomunistă, participase la activitatea de revigorare spirituală din Transnistria, iar dosarul jurisdicţiei canonice asupra Basarabiei era redeschis, Biserica Ortodoxă Română era nevoită să accepte reluarea relaţiilor bisericeşti cu Biserica Rusiei, care era recunoscută şi acceptată de Patriarhiile apostolice în comuniunea ortodoxă. Primele contacte directe se consumaseră prin participarea, între 31 ianuarie şi 4 februarie 1945, a unei delegaţii bisericeşti româneşti, în frunte cu episcopul Iosif Gafton, la solemnităţile întronizării noului patriarh al Moscovei şi a toată Rusia, Alexie.

Gestul autorităţilor bisericeşti româneşti a fost întors, la 12-21 mai 1945, prin vizita unei delegaţii ruseşti, în frunte cu episcopul Ieronim al Chişinăului, împreună cu pr. Alexandru Smirnov şi Mihail Zernov. Aceştia au avut întâlniri cu patriarhul Nicodim şi cu alţi clerici români, au vizitat mănăstirile Cernica, Pasărea, Ţigăneşti şi au săvârşit slujbe în Catedrala patriarhală şi Biserica "Sfântul Spiridon Nou" din Bucureşti. De remarcat este faptul că episcopul rus era unul şi acelaşi cu cel aşezat de sovietici după ocuparea Basarabiei în vara lui 1940, dar şi în 1944. Slujbele săvârşite de membrii delegaţiei ruse au fost "extraordinare" pentru credincioşii români, după cum se exprima Dudu Velicu, martor al evenimentelor. În timpul vizitei, clericii ruşi au adoptat o atitudine puţin superioară în dialogul cu partenerii români. Dacă până la alegerea patriarhului Alexie Biserica Rusiei avea nevoie de o recunoaştere canonică din partea celorlalte autocefalii ortodoxe, de acum, aceasta avea să-şi traseze o politică externă tot mai autoritară, în tandem cu politica maximală promovată de Uniunea Sovietică, care se prefigura ca a doua putere mondială, după Statele Unite.

Cu o astfel de atitudine, delegaţia Bisericii ruse a pus în discuţie problema refugiaţilor aflaţi pe teritoriul românesc, între aceştia numărându-se mitropolitul Nicolae Amasiiski al Rostovului şi protoiereul Ioan Nagorski, "cel străin", de la Mănăstirea Cernica. De asemenea, prin delegaţii săi, Patriarhia Moscovei nu ezita să remarce Patriarhiei Române că în "anii despărţirii", adică în perioada interbelică, Biserica Română "s-a depărtat de la bazele adevăratei Ortodoxii, admiţând cu privire la sora ei, Biserica rusă, unele fapte care nu pot fi justificate prin canoanele bisericeşti, precum o apăsare administrativă cu toate consecinţele care izvorăsc din aceasta asupra eparhiei ortodoxe ruse din Basarabia, care în chip nelegiuit a fost smulsă de la Rusia şi la fel în eparhia Odesei în timpul cât a fost ocupată", adică în Transnistria. Toate acestea erau prezentate într-o scrisoare a patriarhului Alexie transmisă întâistătătorului român Nicodim, alături de alte cereri, precum: revenirea la calendarul vechi; compensaţii pentru lipsa cărţilor de cult în limba slavonă pentru provinciile Basarabia şi Transnistria, unde în vremea războiului se slujise în româneşte şi restituirea odoarelor bisericeşti şi veşmintelor care "fuseseră luate din biserici de români" şi asigurarea asistenţei religioase pentru acei ruşi care, din diferite motive, se află în România. Delegaţia Bisericii ruse nu a plecat fără un răspuns de la patriarhul Nicodim. La 18 mai 1945, întâistătătorul român scria patriarhului rus: "Anii din urmă nu au micşorat câtuşi de puţin" sentimentele de "adâncă dragoste, unire deplină şi neumbrită înţelegere sufletească" cu Biserica Rusiei şi că, în anii despărţirii, Biserica română "a păstrat fără încetare legătura canonică cu Patriarhia Ecumenică şi cu Bisericile autocefale surori, nepăşind la nimic şi neieşind cu nimic din calea Ortodoxiei, care este şi calea Sfintei Biserici a toată Rusia". În problema calendarului, patriarhul român arăta că Biserica română adoptase calendarul îndreptat numai în înţelegere cu Patriarhia Ecumenică şi celelalte patriarhii şi Biserici autocefale, în urma conferinţei de la Constantinopol. În privinţa cărţilor de cult slavone şi odoarelor, întâistătătorul român afirma că nu are cunoştinţă de distrugerea sau confiscarea acestora, dar că problema este în atenţia Guvernului român şi a Comisiei Aliate de Control, ca şi în cazul problemei preoţilor basarabeni refugiaţi. Prin acest răspuns, redactat în limba franceză (limba utilizată în diplomaţie), şi nu în limba rusă aşa cum scrisese patriarhul Alexie, patriarhul Nicodim dădea un semnal părţii ruseşti că nu poate accepta atitudinea autoritară adoptată de Biserica Rusiei, mai ales când era vorba de comuniunea de credinţă şi de faptă în Ortodoxie.