România socialistă, Tărâmul nemaivăzutului şi al nemaiauzitului

Mulţi dintre cetăţenii României postbelice au nutrit în perioada regimului comunist dorinţa de a părăsi „raiul socialist“ în favoarea lumii libere. Motivele care au stat la baza unei asemenea intenţii au fost dintre cele mai diverse. Presiunea exercitată de regim şi restrângerea drastică a libertăţii de circulaţie, sovietizarea şi comunizarea agresivă a ţării cu pletora lor de manifestări, invadarea treptată a spaţiului privat de către domeniul public nu au făcut decât să potenţeze astfel de aspiraţii şi să întărească convingerea celor care le-au nutrit că locul lor nu se află în cadrul noii societăţi care, brutal, se construia atunci.

Opţiunea manifestă de a părăsi ţara aducea celor care o exprimau nu numai blamul politic, ci şi marginalizarea în cadrul societăţii. Controlul social exercitat de un regim abuziv şi intruziv deopotrivă nu permitea, în mod firesc, exprimarea publică a intenţiei de a părăsi România. Cu toate acestea, a existat un grup numeros al celor care au încercat pe căi legale sau prin forţarea frontierelor să-şi câştige libertatea mult dorită. O bună parte dintre ei a reuşit în cele din urmă dar, cei mai mulţi şi-au continuat existenţa într-o societate pe care nu o înţelegeau şi o respingeau, neaderând la principiile şi valorile promovate de aceasta. Explicarea şi înţelegerea unui atare fenomen nu intră numai în sfera de interes a sociologilor şi a celor preocupaţi de antropologia politică şi culturală, ci şi în cea a istoricilor interesaţi cu precădere de domeniul social. Din această perspectivă, prezentăm în cele ce urmează un alt document inedit, descoperit de noi la Open Society Archives (O.S.A.) din Budapesta şi publicat acum pentru prima oară. Documentul care urmează este intitulat „De ce am ales libertatea“ şi a fost redactat de o emigrantă din România, care s-a stabilit în Franţa în anul 1968.

„De ce am ales libertatea“

„De ce am ales libertatea?“ este întrebarea care mi se pune aici uneori. Acum 20 de ani, un rus numit Kravcenko a reuşit să treacă în Apus şi a scris o carte cu titlul „Am ales libertatea“. De atunci se trage această expresie ce se aplică oricărui cetăţean de dincolo de cortina de fier ce reuşeşte să treacă în Occident.

Cu mult înainte de Kravcenko, poetul român Eminescu scrisese că există unii oameni cărora le este dat să găsească ceea ce caută fiecare om în viaţă: o ţară a lui, un timp al lui, un suflet-pereche al lui, şi aceasta chiar dacă s-a născut în altă ţară, departe de sufletul-pereche.

Pentru mine personal, întrebarea „de ce ai ales libertatea?“ sună fals şi impropriu: mă irită formula, originea şi conţinutul ei. Eu sunt departe de Kravcenko: altă epocă, alt sex, alte noţiuni, valori şi aspiraţii, alte necazuri şi bucurii, altă profesie, alte impresii, complexe şi traumatisme. Daca aş scrie o carte despre viaţa mea aş intitula-o „Preistoria contemporană“ şi mi-aş pune întâi întrebarea dacă există libertatea şi ce este ea. Nu pot alege ce nu cunosc. Fiind de o luna la Paris am impresii extraordinare, sunt copleşită de bucurii, de entuziasm şi de euforii şi presupun că toate acestea se numesc libertate.

„Nu ai ce alege, dar se fac alegeri“

A alege înseamnă a avea măcar o alternativă, adică o alegere cel puţin. Înţeleg, în cazul meu, că nu am ales ci mi-a fost dat să trăiesc 22 de ani sub un regim comunist unde, din când în când, se fac alegeri deşi nu există decât un singur partid: nu ai ce alege deci, dar alegeri se fac, o perversiune tipic comunistă. Un om care evadează dintr-o închisoare sau lagăr nu „alege“ libertatea. Un om scapă dintr-o închisoare sau lagăr. După părerea mea şi împotriva lumii care crede că ideile comuniste sunt posibile în vreun fel, că e vorba de politică, economie sau filosofie, a fi comunist înseamnă în primul rând o fisură psihică sau fizică. Cred cu tărie - având şi probe - că definiţia fenomenului comunist este de domeniul psihiatriei.

Eu aveam 12 ani când a izbucnit războiul. Dacă România a fost liberă până în 1940 nu-mi pot da seama căci libertatea pretinde conştienţă, iar bucuriile copilăriei se confundă cu inconştienţa politică. Din 1940, starea de război marchează libertăţile de tot felul şi cenzura se instaurează, perfecţionându-se. În acest fel am început să cunosc eliberarea şi libertatea, după încheierea păcii. Aici, în Franţa, am de învăţat ce înseamnă libertatea în care trăieşti fără riscul de a fi ucis, cum să gândesc, să vorbesc, să scriu, când în jurul meu oamenii muncesc, vorbesc, gândesc, se plimbă fără teama unei represiuni oarecare pentru îndeplinirea acestor acte.

„Am învăţat să ascult fără să aud“

Aveam 20 de ani şi mă plimbam în Piaţa Naţiunii în timp ce ruşii împuşcau. Eram cu unchiul meu când s-a apropiat de noi un rus care i-a cerut ceasul. Sunt plimbări de neuitat. Rude şi prieteni meditau în închisori în timp ce eu meditam noaptea, fiindcă tot nu puteam să dorm şi meditam mai uşor lucrând. Tot aşa am învăţat să meditez ore de-a rândul în timp ce se ţineau şedinţele. Am citit ziare, am luat parte la şedinţe, am învăţat pe dinafară lecţii din cursul scurt de istorie al partidului şi din scurta biografie a lui Stalin, dar n-am reuşit să reţin nimic din această „canonadă acustică“. Eram ca o bandă de magnetofon ce înregistra şi atât, fiind insensibilă la tot ceea ce îmi părea absurd, inutil şi mediocru. Înţeleg absurdul aşa cum îl redă Caragiale, sau mai curând Ionescu, dar la şedinţele la care am luat parte n-am învăţat decât să stau ore întregi, fumând cât mai puţin, într-o poziţie cât mai comodă, distrându-mă cu meditaţiile mele lăuntrice.

Unii colegi făceau desene în timp ce se vorbea despre automatizarea agriculturii. Eu nu puteam decât să umplu cu liniuţe diferite pătrăţele; de aceea am învăţat să ascult fără să aud. După cum acasă auzeam fără să ascult exerciţiile de pian ale unei vecine. Şi aceasta făcea parte din libertatea unui om ca mine ce nu a fost închis de comunişti; şi aceasta explica mai mult de ce preferam să lucrez noaptea. Pentru că în România de azi nu te poţi muta dintr-o casă în alta decât în măsura în care un deţinut e mutat dintr-o celulă în alta. Rezultatul tuturor acestor stări, aplicate ani de-a rândul, zile şi nopţi, fără să intervină nici o persecuţie specială politică sau detenţie, a provocat diferite efecte: insomnii, inversarea anumitor funcţii fizice, incapacitatea de a asculta radio, muzică, reacţii nefireşti la zgomote etc.

„Cezarului, ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu restul, dacă rămâne“

În 1946 lucram la o gazetă de perete în timp ce un prieten dormea la mine căci fugise de acasă unde îl căuta miliţia. Eram la redacţie când a venit vărul meu însoţit de un miliţian în 1947, să ne anunţe că e dus la închisoare. Nu ştiu nici azi de ce a fost închis şi cred că a murit acolo fiindcă nu se mai ştie nimic de el, nici după amnistie. Unchiul meu a fost închis în 1950 şi eliberat la amnistie, fără pensie şi fără nici un mijloc de a trăi pentru el şi soţia lui. Poate că politica actuală îl va reabilita şi îi va acorda o mică pensie, pentru care va trebui să vorbim de dreptate şi libertate. Prietenii mei au cu toţii un tată, un soţ, un frate care a făcut 4 ani, 9 ani, 15 ani de închisoare. Vorbeam între noi ca şi cum ar fi fost bande de hoţi sau ar fi fost vorba de un serviciu militar: l-a luat? A scăpat? Îi poţi trimite pachete? E la Aiud? La Canal? În deltă? Câţi ani i-a dat? Ce i s-a imputat? Fiindcă nu ştia nimeni de ce e vinovat!

Deci, se afirmă că am ales libertatea. Dar se putea alege, şi ce anume, înseamnă să alegi? Dacă există libertate, aceasta este spirituală. Eu am fost liberă de când m-am născut, în măsura în care un om poate fi liber, adică liber să gândească şi să reacţioneze. Dar în România este o cădere în inactual a anumitor ticuri şi obiceiuri, ceea ce nu înseamnă nici o repunere în drepturi, nici reabilitare, nici înfiinţare şi nici desfiinţare. Sunt decoraţi foşti condamnaţi şi călăii lor. Regimul actual dă Cezarului, ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu restul, dacă rămâne. Dacă o întreagă stare de lucrări e declarată criminală, vinovaţii sunt morţi, iar victimele continuă să fie vinovate chiar după reabilitare.

„M-am îmbolnăvit din cauza extraordinarului şi nemaivăzutului din comunism“

Ce este sfinţenia, a întrebat odată o fată pe Sfânta Tereza. „Sfinţenia este asta, ce fac eu acum“, a răspuns Sfânta Tereza, ce îndeplinea în acel moment o banală treabă menajeră. Dumnezeu, sfinţenia, rugăciunea, adevărul, libertatea nu sunt vorbe goale, grandioase, abstracţii cerebrale, ci adevăruri banale de toate zilele.

Am ales deci o viaţă în care nu trebuie să ocolesc uniforma, să pot spune ce gândesc, când aud cuvântul „Văcăreşti“ să mă gândesc la biserica istorică şi nu automat la închisoare, să spăl rufele cu detergenţi ce curăţă efectiv, să găsesc mâncare în prăvălii ce doresc şi când doresc, să muncesc ziua şi să mă odihnesc noaptea fără teama de a fi trezită de agenţii securităţii. Am ales banalitatea, fiindcă în ţară m-am îmbolnăvit din cauza extraordinarului şi nemaivăzutului. De câte ori întâlnesc aici poliţişti mă uit la ei lung şi mă întreb cum s-ar comporta cu mine dacă aş fi arestată, chiar din greşeală; nu cred să aibă mentalitatea aceea brutală din România. Orice om îşi poate ieşi din fire, poţi încasa pumni pe nevinovate şi să întâlneşti un glonţ rătăcit după cum îţi poate cădea o piatră în cap. Dar există totuşi un coeficient de certitudine, după cum există şi o relativitate absolută. Este vizibil pentru mine că poliţia franceză, de exemplu, este altfel decât miliţia din ţară.

„Puţini români au rezistat la rafinata procedură de pervertire şi desfiinţare a omeniei“

Am fost aleasă de destin sau de Dumnezeu să trăiesc în libertate. Ceea ce pot spune este că prin structura psihică şi temperament alegerea Franţei era deja făcută cu mult înainte. Fireşte, ceea ce credeam acum 20 de ani şi ceea ce credeam în momentul plecării despre Franţa nu este acelaşi lucru, după cum nu este acelaşi lucru ceea ce constat că este Franţa de când sunt în această ţară. Visele realizate sunt de multe ori dureroase. Dar ceea ce pot afirma după o lună trăită în Franţa este că fiecare clipă mi se pare un dar extraordinar. Visele mele sunt depăşite de realitate. Senzaţia este că am ajuns acasă, după un drum lung şi îngrozitor. Am mai călătorit peste graniţă, dar numai aici pot spune că am găsit ţara mea, aceea pe care o căutam şi de care vorbea Eminescu.

O ţară este făcută din lumină, din teritoriu, peisaj, oameni şi evenimente. În Franţa am întâlnit români şi francezi de origine română ce păstrează esenţa şi tradiţia românească tot atât de mult ca puţinii români din ţară pentru care valorile dragi poporului român au rămas întregi. În România de azi puţini români au rezistat cu cinste la rafinata procedură de pervertire şi desfiinţare a omeniei şi a idealurilor româneşti. Ei există totuşi, neştiuţi, uitaţi, dispreţuiţi, candidaţi la titlul de eroi necunoscuţi. Pot fi descoperiţi printre foştii deţinuţi, printre persoanele oficiale şi sus-puse, şi cred chiar printre miliţieni deşi am avut norocul să nu cunosc această ultimă categorie. Există oameni demni de stimă, ce mi-au inspirat stima printr-un gest într-o anumită ocazie şi al cărui nume nici nu-l cunosc. Asemenea români întâlniţi în viaţa mea alcătuiesc România mea, cea de care nu pot fi despărţită.

România ocupată de comunişti

România de azi (n.r. - a deceniului 7) nu poate fi considerată ca o ţară, ci ca un teritoriu ocupat. Cei care în Franţa au cunoscut ocupaţia germană pot înţelege ceva din ce le poate spune un om care se zice ca alege libertatea după 22 de ani de comunism. România de azi surâde turiştilor sub flori tricolore, cu panglica amnistiilor şi reabilitărilor pe piept, cu fustă şi costum naţional. Dar după această faţadă nu s-a schimbat nimic de pe vremea stalinismului când militarii sovietici şi familiile lor ocupau cartiere întregi din Bucureşti. Faptul că unii termeni au fost puşi în depozit nu înseamnă că situaţia s-a schimbat cu o iotă măcar.

n. r. - titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei