„Rugăciunea îl aduce pe bolnav în faţa lui Dumnezeu“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Historica

Un articol de: Oana Rusu - 09 Feb 2014

Faţă de medicină, care tratează în mod exclusiv trupul şi bolile acestuia, creştinismul priveşte omul în întregul său. Când trupul este afectat, sunt căutate cauzele bolii dincolo de celule şi ţesuturi, într-un loc în care suferinţa poate fi uneori mai mare decât cea a trupului. Atunci este chemat în ajutor Doctorul Doctorilor, Iisus Hristos.

În perioada de după Revoluţie au început să apară şi în România, la început mai timid, preoţi în spitale. Tributari unei educaţii din perioada comunistă, unii nu înţelegeau prezenţa acestora lângă bolnavi, dar în timp, mulţi au văzut că preotul poate fi o mână de ajutor pe care Dumnezeu o întinde celui care suferă.

În majoritatea spitalelor din Cluj-Napoca există preoţi care au misiunea de a sluji la căpătâiul bolnavilor. Vizitează saloanele, se roagă împreună cu bolnavii, fac slujbe. La început preoţii slujeau în spaţii improvizate, dar în timp, în funcţie de posibilităţi, s-au amenajat paraclise, în locuri care stăteau uneori sub semnul ruinei şi care au fost transformate în adevărate minuni artistice, dar în care cele mai importante transformări se fac în sufletele oamenilor.

Un astfel de loc este şi paraclisul de la Spitalul de Medicina Muncii şi de la Clinica de Endocrinologie din Cluj-Napoca. La slujba de sfinţire a acestui paraclis, Înaltpreasfinţitul Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sătmarului, a subliniat importanţa rugăciunii în viaţa bolnavului.

„Mulţime de oameni, care au probleme, atunci când vin să-şi refacă puterile fizice, în acelaşi timp au nevoie de sănătatea sufletească. Omul este aşa cum l-a zidit Dumnezeu, cu suflet şi trup, iar sănătatea unuia depinde de sănătatea celuilalt. Doctorul doctorilor este Domnul nostru Iisus Hristos. Domnul îi zice slăbănogului «Ia-ţi patul tău şi umblă», dar îi zice şi «Nu mai păcătui», pentru că trupul i se îmbolnăvise din cauza păcatelor sufletului. Iată cum cele două sunt legate!“.

La acest paraclis, cu hramurile „Sfântul Nicolae“ şi „Sfântul Stelian“, slujeşte părintele Călin Felecan, hirotonit ca preot misionar de Preasfinţitul Vasile Someşanul, Episcopul-vicar al eparhiei, în urmă cu aproape 14 ani.

La început preotul slujea în cele două săli de mese, până la amenajarea paraclisului, sfinţit în 2011.

„Suntem în faţa morţii tot timpul“

Preotul Călin Felecan consideră că slujirea din spital este una specială, pentru că, de cele mai multe ori, atât bolnavii, cât şi preotul sunt în faţa unor situaţii limită.

„Oamenii din spital care suferă sunt mai deschişi. De multe ori se întâmplă să fiu mort şi mă învie ei. Făcând o rugăciune lângă ei şi împreună cu ei, harul mă trezeşte şi pe mine la viaţă. Sunt foarte multe situaţii limită, iar oamenii caută, atunci, sincer. Poate că am fost privilegiaţi în a vedea şi a simţi asta. Suntem în contact direct cu nevoia, cu lupta aceasta, suntem în faţa morţii, tot timpul. De multe ori cred că zece preoţi să stea continuu în spital şi tot nu ar ajunge“.

Sunt oameni care toată viaţa nu au fost interesaţi de problemele spirituale, dar aflându-se în situaţii dramatice se arată deschişi spre credinţă.

„Intru în fiecare salon cam o dată pe săptămână, le spun bolnavilor că facem o rugăciune pentru tămăduire. Facem o rugăciune începătoare, apoi câte o rugăciune pentru tămăduire, iar apoi, cei care vor să mă abordeze, vin la mine. Necazul este că sunt o parte dintre ei în situaţii limită dar nu apelează la preoţi“. Pentru toţi bolnavii, preotul săvârşeşte Taina Sfântului Maslu.

„Făceam în pavilioane, în fiecare zi Taina Sfântului Maslu. Facem şi acum, participă cei pe care îi interesează“.

Prezenţa preotului în spital este solicitată.

„Fiecare pat din spital este o problemă, o problemă care trebuie rezolvată. Mai ales în zilele noastre, este greu să îi apuci pe oameni. Numai în situaţiile în care este scos din sistem, atunci începe să îşi dea seama în ce stare se află. Când este sănătos, merge la servici, îşi vede de-ale lui. Oricât te-ai duce la el să îi spui câte ceva, îţi răspunde: «Da părinte...». Sunt puţini care să caute o viaţă duhovnicească. Aici, când ajung în situaţiile limită, îşi dau seamă că ar putea să moară, se văd descoperiţi“.

Atunci, după cum spune părintele Călin Felecan, preotul trebuie să abordeze omul în mod corect, în valoarea lui duhovnicească.

„I se arată dragostea lui Dumnezeu faţă de el, iar aici se poate face o adevărată pastoraţie. E greu de găsit alt loc în care să poţi să îl iei cu adevărat pe om. Este punctul fiului risipitor, când îşi dă seama că nu mai are nimic şi că totul este risipit. Atunci i se poate întinde o mână de ajutor. Unii nu percep preotul ca pe cel ce le vine în ajutor. Se gândesc «acum, când sunt atât de beteag, ce mai vrea şi preotul ăsta?!»“.

Însă, după cum arată părintele Călin Felecan, oamenii care caută, se pot apropia mai repede de har, în acest sens fiind de mare ajutor paraclisul unde se fac slujbe, la care bolnavii pot participa.

Vindecarea în numele lui Iisus Hristos

Începutul, ca în orice misiune, a fost dificil.

„Veneam în fiecare zi în spital şi mă gândeam că mă bat cu vântul. Dacă nu mă lupt cu mine, efectiv, să rezolv propriile mele probleme, şi prin asta, ceilalţi să poată să se folosească, atunci nu fac nimic. Eu trebuie să mă rezolv pe mine însumi, şi atunci, dacă harul lui Dumnzeu poate să lucreze, se arată ce dar am primit“, a observat părintele. Dacă Dumnezeu face minuni, iar preotul îşi asumă aceste minuni, atunci Dumnezeu se retrage. Părintele Felecan a spus, astfel, că omul trebuie să fie conştient că harul lui Dumnezeu le face pe toate.

„Trebuie să ducem această luptă cu noi, să arătăm spre harul lui Dumnezeu, şi atunci Dumnezeu face cu adevărat minuni“. O pildă, în acest sens este Evanghelia vindecării celor doi orbi.

„Cei doi orbi sunt sufletul şi trupul meu care trebuie să umble după Hristos. Dacă am credinţă, atunci Dumnezeu îmi dă lumina. Apoi, îndrăcitul şi mutul, cine sunt? Eu sunt, cel care nu pot să Îl laud pe Dumnezeu. Eu, din cauza duhurilor rele din mine, nu pot să slăvesc pe Dumnezeu. Dacă mă izbăvesc de orbire sufletească şi alung demonii de la mine, cu ajutorul harului, şi încep să văd slava lui Dumnezeu Hristos, atunci Dumnezeu poate să facă minuni, să îi tămăduiască pe toţi, în jurul meu, pentru că atunci văd că Dumnezeu face minuni şi nu am de ce să mă mândresc“. În Evanghelii se arată că apostolii tămăduiau pe bolnavi în numele lui Iisus Hristos.

„Numele lui Iisus Hristos este o mare taină, ceea ce nu e în numele lui Hristos nu are loc în Biserică. Tot ceea ce e în biserică trebuie să fie în numele lui Hristos“, a spus părintele Călin Felecan.

„Din punct de vedere psiho-somatic avem nişte receptori şi emiţători care sunt făcuţi să funcţioneze în creaţia lui Dumnezeu, nu în mediul acesta artificial pe care îl creăm noi astăzi. Toate simţurile noastre sunt pervertite din cauza faptului că trăim într-o lume amestecată între bine şi rău, şi atunci nu mai avem simţire. De aceea, uneori pare că nu avem sens, rost. La un moment dat toate se blochează. Pentru a avea curăţie sufletească trebuie să dăm ce e rău sau cele ce sunt amestecate la o parte şi să luăm toate cele ce sunt în numele lui Hristos“.

Această „operaţiune“ nu înseamnă să „tai în carne vie“, nu înseamnă suferinţă.

„Un om care toată viaţa a mâncat mere stricate, când îi iei merele stricate, strigă: «asta e mâncarea mea, nu mi-o lua!». «Stai, măi, omule, să îţi dau mere bune, să le guşti, să vezi cum sunt». Trebuie să ne luăm lucrurile de la Dumnezeu, nu din altă parte. El este izvorul, El este garantul“.

Suferinţa nu este legea doar în spitale.

„Este o lege universală, pentru toţi oamenii, din toate timpurile şi din toate locurile, din toate religiile, inclusiv pentru noi, creştinii. În funcţie de cum se raportează omul la Dumnezeu, căutându-L sincer pe Dumnezeul Cel adevărat, aşa cum Îl căutăm pe Dumnezeu când suntem în suferinţă, aşa vom fi judecaţi la Judecata de Apoi. În momentele cheie, atunci când văd că mi se termină tot ceea ce am, dacă strig după Dumnezeul Cel adevărat, voi primi răspuns. Oamenii se pot mântui atunci când caută sincer“.

Unii oameni caută răspuns la întrebarea: „De ce mi-a dat Dumnezeu suferinţa asta?“.

„Toţi se întreabă, oricât de credincios ar fi, când apare suferinţa în viaţa lui. Dar depinde de felul lui de vieţuire. Mântuirea nu constă în ştiinţă, ci în stare. Nu e în timp, ci sub timp, e o vedere din veşnicie şi o îmbunătăţire a stării proprii, asta e apropierea de Dumnezeu. Când intru în biserică, biserica trebuie să fie în aşa fel alcătuită încât să îmi îmbunătăţească starea întregii mele fiinţe, să îmi pună în valoare propria mea fiinţă. Eu îmi văd sufletul când am intrat în biserică, nu apuc să raţionalizez programul iconografic. Dumnezeu vrea să ne îmbunătăţească prin orice starea, asta e Raiul sau, a fi în el, a avea starea Raiului“.

„Rugăciunea îl odihneşte pe om“

O învăţătură arată că „dacă vrei să nu mai suferi, atunci trebuie să nu mai vrei nimic“. Părintele Felecan a arătat că „atunci când faci asta în Duhul lui Dumnezeu e altceva decât atunci când o faci în duhul lumii, pentru că dacă spun «nu mai vreau nimic» în duhul lumii, mă arunc în deznădejde. Când stau în Duhul lui Dumnezeu şi spun că «nu mai vreau nimic», eu zic de dragul Duhului, pentru că El ştie mai bine ce vreau, îmi pun voinţa în acord cu Dumnezeu, pentru că «Doamne, Tu m-ai făcut, Tu ştii ce e mai bine».

Omul nu poate fi fericit decât numai în prezenţa lui Dumnezeu. Şi la bolnavi, când se face rugăciunea, aceasta îl odihneşte pe om. Rugăciunea îl aduce pe bolnav în faţa lui Dumnezeu. Omul are nevoie de a sta în Dumnezeu, de a-L cunoaşte“.

Dacă omul doreşte să îşi impună voinţa proprie, cu orice preţ, Dumnezeu se retrage.

„Vreau eu să îl schimb pe Dumnezeu? Dumnezeu se fereşte să se pună în faţa cunoştinţei mele dacă eu spun «Doamne, nu eşti bine aşa… fă-Te aşa!». Pot să vreau să Îl cunosc pe Dumnezeu dar nu pot să vreau să schimb lucrurile din afară. Dacă îmi pun problema Judecăţii de Apoi, când mă întâlnesc cu Dumnezeu, dacă eu vreau să le schimb pe toate în jurul meu, vreau să Îl schimb pe Hristos? Trebuie să am această dorinţă sufletească de a schimba ceva… de a mă schimba pe mine“.

„Să punem egal între păcat şi moarte“

Creştinismul nu este un set de reguli inventate, el poate fi un îndreptar spre buna vieţuire.

„Creştinismul este firea umană. Trebuie să punem egal între păcat şi moarte. Dacă nu punem acest egal nu o să înţelegem niciodată efectele proastei noastre purtări, în evoluţia fiinţei noastre. Dacă eu nu îmi fac lucrul acesta pentru mine însumi, îmi lucrez propria mea moarte. Pas cu pas. Trebuie să fiu conştient că, în momentul în care apare ispitirea şi o accept, mi-am acceptat moartea. Moartea este a nu sta în Duhul lui Hristos. A nu acţiona în numele lui Hristos, a nu le face toate în numele lui Hristos. Mântuirea este în numele lui Hristos. De câte ori Îl chemăm pe Dumnezeu, El vine, dar nu ne obligă. Ne curăţă, ne spală, ne dă tot ce avem nevoie, dar nu ne obligă. Dacă eu am dorul păcatului în inimă şi acţionez conform dorului păcatului, nici n-am ştiut că m-a curăţat şi sunt plin de daruri, am sărit înapoi în balta mea“.

Părintele Felecan evidenţiază, astfel, rolul împortant al spovedaniei şi al împărtăşaniei.

„Trebuie să avem foarte mare atenţie. Venim şi ne spovedim dar nu mereu acţionăm conform harului pe care Dumnezeu Atotputernicul îl pune în noi. Fiul duhovnicesc primeşte har la spovedanie, prin care să reziste păcatului, iar momentul împărtăşirii ar trebui să fie după ce a refuzat păcatul. Nu ar trebui ca în timpul spovedaniei să se ducă lupta ispitirii. Dacă a refuzat păcatul, poate să se împărtăşească. Fiul duhovnicesc vine cu gândul de a se schimba, iar până să ajungă acolo este ispitit. Dacă refuză ispita, atunci se poate împărtăşi. Împărtăşirea ar trebui să fie după ce a primit iertarea de păcate, pentru că atunci este certificat harul, şi e mai deplin, şi atunci aduce rodul schimbării“.

Oamenii trebuie să îşi dorească o relaţie conştientă continuă cu Dumnezeu.

„În momentul în care începem la lucrarea asta, dacă nu ne mişcăm în Dumnezeu, Care este garantul libertăţii nostre, atunci cum să fim liberi? Înainte de toate e libertatea primită de om, primul dar pe care îl are. Fără acest dar, omul nu poate primi îndumnezeirea. Omul devine ce vrea, spectrul uman este extrem de larg. Având în faţă acest mare dar, al dumnezeirii, atunci nu poate să nu fie. Părintele Rafail Noica aminteşte de cineva care spunea că prea a făcut Dumnezeu pe om un dumnezeu ca să se bage în libertatea lui. E o mare taină asta! Şi noi unde suntem?“.

Între bolnavi sunt şi dintre cei care caută să se spovedească, să se împărtăşească.

„Iar atunci când sunt cei care caută, se mai spovedesc, pe lângă ei, vreo patru-cinci, dacă văd că nu a păţit nimic cel care s-a spovedit primul, că e în regulă şi că se simte mai bine ca înainte“.

Misiunea în spital

Comunitatea credincioşilor din spital este în continuă schimbare, plină de situaţii neprevăzute.

„În spital sunt situaţii foarte dramatice, dar sunt şi situaţii minunate, în care vezi îngeri care se jertfesc pentru oameni, vezi oameni care stau pe cruce fiind bolnavi, e un teren de lucru extrem de vast, niciodată nu ştii cu ce te întâlneşti, totul e nou, mereu, la două săptămâni fiii mi se schimbă, unii mor. Din perspectiva asta este foarte dramatic. Trebuie să asum lucrurile duhovniceşte, nu omeneşte. Mă gândeam, referitor la slujirea preotului în spital: dacă mă duc ca om în spital, sunt şarlatan, pentru că nu pot să îi ajut cu nimic. Nici cu o vorbă bună, pentru că îi încurci şi nu este momentul când poţi să îl deranjezi pe om. Dar dacă mă pot duce în har, atunci este prezenţa lui Dumnezeu, asta ar putea fi lucrarea, duc în spital harul lui Dumnezeu, prin hirotonie. Dacă reuşesc să spun şi o rugăciune, omul care este sincer, prinde ceva, dacă vrea“.

Preoţii din spital sunt ca pe front.

„Da, dar e un război mult mai subtil, nu mai e războiul în care ştiai care îţi este inamicul. Astăzi inamicul se îmbracă în cea mai frumoasă situaţie şi în avantajul cel mai mare care ţi se oferă. Dar dacă vrei să fii fericit, trebuie să priveşti spre Hristos“.

Uneori, chiar dacă bolnavul nu este un om prea credincios, se poate ca apropiaţii să se roage pentru el, dar cel mai important lucru în vindecare este voinţa bolnavului.

„Nu poţi să îl ajuţi pe om, fără voia sa. Îi dai o lingură de mâncare, iar dacă vede că e ceva bun, acceptă lucrarea. Încerci voinţa omnului, dându-i harul lui Dumnezeu, dar dacă apoi el refuză categoric…“. Părintele Călin Felecan a arătat că oamenii, atunci când se roagă, pot face fapte de milostenie.

„Mintea noastră şi ochii noştri, dacă nu stau în rugăciune, în continuu, judecă şi osândesc, de cele mai multe ori. Zicând «Doamne Iisuse, miluieşte-mă pe mine păcătosul», atunci mintea omului, ochiul şi toată fiinţa omului face o milostenie. Omul fiind liber, Dumnezeu nu se bagă în libertatea lui dacă nu este rugat. Zicând rugăciunea, Dumnezeu mă miluieşte pe mine, dar şi pe cel care este în mine, prin faptul că eu îl văd. Noi suntem laolaltă, iar rugându-ne pentru ceilalţi este adevărata milostenie care se face. Şi ferindu-ne pe noi de păcat, îl ferim, implicit, şi pe celălalt. Dar nu mă duc pentru el în mod special. Dacă mă trimite cineva «Du-te şi te roagă pentru el», asta este altceva. O mamă este chemată să se roage pentru copii, dar cred cu tărie că atunci când spui acel «Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul», e suficient. Sunt momente, în viaţă, când omul trebuie să se deprindă cu această căutare, să fie nevoie să stai în genunchi mai mult, să fie nevoie să îşi ţintească mintea mai mult, până prinde Hristos chip în noi. Iar după ce a prins Hristos chip în noi, când ai spus «Doamne, Iisuse Hristoase…», e suficient, toate sunt cuprinse acolo. Nu că nu ar fi şi celelalte, toate sunt acolo“.