„Să nădăjduim, totuşi, că societatea românească va intra cândva în literatura universală“

În afară de multă politică, în ziarele interbelice se găseau şi noutăţi sau dezbateri privind viaţa literară, fiind semnalate noile apariţii editoriale, noutăţi despre cărţi cu autori români care au fost traduse în străinătate sau modul în care literatura română era privită în ţări cu o mare tradiţie şi cultură literară. De asemenea, autorii români încercau să îşi facă remarcat numele atât pe plaiurile natale, dar mai ales în străinătate. În ceea ce priveşte receptarea operelor literare, unele ziare iau pulsul lecturii, vizitând bibliotecile în căutarea cititorilor.

Un articol intitulat „Cu d. prof. Rădulescu - Motru despre criza culturii“ din „Adevărul“ 30 septembrie 1928 arată că „O carte tipărită prost, pe hârtie ordinară, o carte de greşeli de tipar; cu ilustraţii rele, pe care şcolarul o poate compara cu altele îngrijite străine, nu îl îndeamnă, nu îl ajută, nu se apropie de inima copilului şi are o influenţă dezastruoasă asupra moralului său“.

În ceea ce priveşte rolul bibliotecilor populare, „dacă bibliotecile nu sunt de ajuns cercetate, este o consecinţă a valorii cursului pe care îl audiază elevul sau studentul. Sunt cursuri care deşteaptă curiozitatea şi-l fac pe elev să-şi întregească cunoştinţele prin lectură. Sunt cursuri care alungă din biblioteci, care dau elevului impresia că ştie tot şi... nu mai e nevoie să citească. Sunt cursurile învechite. Intensificarea cititului depinde numai de instrucţia primită de la profesor“.

Din articolul „Dar învăţătura?“ de pe 11 februarie 1940 din „Universul“ se vede cum nu se ţineau elevii de carte. „Se pare că şi învăţătura trece prin aceeaşi criză - nu numai purtarea. În general se ceteşte puţin, şi adânceşte rar. Copiii nu mai găsesc tot interesul în carte. De aceea inventează tot felul de mijloace să se strecoare - fără binefacerile ei. În primul loc lipsesc dela cursuri - cu duiumul, cu nemiluita, când e vorba de materiile grele (şi care materii sunt uşoare pentru unii elevi?!)... Un alt mijloc de a evita cartea: elevii noştri se scuză. Dar curios: se scuză fără scuză. Nu dau nici un motiv, nu evocă nici o piedecă, nicio nenorocire. Se mulţămesc să spună că nu sâau pregătit, nu fiindcă nâau avut timp, nu fiindcă ar fi fost bolnavi - dar numai şi numai că nu au binevoit să se pregătească“, semnalează un profesor, Paul I. Papadopol.

Nici lectura de plăcere nu era o practică foarte întâlnită, constată un ziarist de la „Adevărul“ în articolul „Biblioteca Academiei“ de pe 22 mai 1924: „În luna Aprilie au frecventat-o 935 cititori de cărţi şi 88 cititori de manuscripte. Fiind dat că această bibliotecă este singura din ţară, că Bucureştii numără vreo şapte sute de mii de «suflete» iar România are vreo 17 milioane, este ca şi cum nâar fi deloc cercetată, dacă nâau cercetat-o întrâo lună decât vreo mie de inşi. Pe deasupra am impresia că numărul cititorilor scade mereu. Şi încă ceva. Majoritatea care se duc la biblioteca Academiei Române e compusă din erudiţi şi profesionişti. Adevăratul public cititor, de plăcere, din intersul pur pentru cultură, e ca şi absent“.

„În Franţa nu se poate să nu se amintească şi de şcoala literară a lui Tristan Ţară“

Unii scriitori români erau premiaţi sau lăudaţi în străinătate. Un caz celebru relatat în presa interbelică a fost al lui Panait Istrati. Dar mai erau şi alţi scriitori care atrăgeau atenţia şi erau ovaţionaţi: „Elena Farago. Premiul «Femina» din Paris decernat distinsei poetei, pentru volumul «Şoaptele amurgului»“ anunţa George Silviu în ediţia de pe 21 decembrie 1924 a „Adevărului“.

Din articolul „Cărţi noui. Princesse Bibesco: «Le perroquet vert»“ de pe 12 august 1924 din „Adevărul“ aflăm despre „O frumoasă, nespus de frumoasă carte este «Papagalul verde» al doamnei Bibescu. Nu ştiu dacă propriu zis România este ţara principesei Martha. Ce e sigur însă este că ea este a ţării noastre. Oricât lumea pariziană i-ar fi putut vopsi talentul, sufletul ei rămâne curat românesc“, remarca D. I. Suchianu.

Un alt scriitor care venea de pe plaiurile mioritice, chiar de la ţară, era, după cum remarca un comentator în ziarul „Adevărul“ din 21 august 1924 „Tristan Ţară“: „Vreau să vorbesc astăzi de un român, necunoscut la noi, dar care în numai câţiva ani a ştiut să se impună unei părţi a intelectualităţii pariziene în aşa chip, încât când se face astăzi în Franţa istoria evoluţiei şcolilor literare nu se poate să nu se amintească şi de şcoala literară a lui Tristan Ţară. (...) Tristan e originar din jud. Bacău. Lunile de vară şi le petrecea la ţară, şi prietenii care îşi dădeau întâlnire la Tristan spunând mereu: Haidem la ţară, ceea ce devenise pentru el un sinonim cu hai la Tristan, îi dăduseră porecla Tristan Ţară şi el - după cum vedem - şi-a schimbat porecla în... renume iar tot Parisul ştie azi că şeful şcolii dadaiste este Tristan Tzara. Mărturisesc că şi eu, ca atâţia alţii îl vedeam pe Tristan Tzara întrâun fel de aureolă de ridicol (...), dar cetind criticile lui Rene Crevel - criticul atât de fin şi exigent (...) când l-am văzut trecut de către un Bernard Fay în articolele sale asupra istoriei literaturii franceze contemporane, alăturea de alţi iniţiatori şi deschizători de drumuri noui în literatura franceză, am crezut că va interesa pe cetitori să afle ceva din trecutul acestui tânăr compatriot al nostru“.

„Din cinci volume care apar, cinci sunt consacrate poeziei“

Odată ce lumea literară se dezvoltă, apar şi antologiile sau recenziile în străinătate. Articolul „Literatura noastră văzută de un străin“ de pe 19 noiembrie 1924 din „Adevărul“ arată că „Ziarul «Comedia» din Paris consacră mişcării literare din România un foileton scris de Leon Thevenin. (...) Trăsătura caracteristică literaturii româneşti de astăzi, spune d. Thevenin, e preponderenţa poeziei. «Din cinci volume care apar, cinci sunt consacrate poeziei», prin urmare toate (...). Dintre scriitorii de azi, autorul citează în primul rând pe d. Nicolae Iorga, pe care, de altminteri, îl caracterizează exact şi în termeni foarte elogioşi arătând e că una din figurile cele mai originale nu numai din România ci din Europa contemporană“. Printre alţi scriitori amintiţi de autorul francez sunt Octavian Goga, Ovid Densuşeanu, Brătescu Voineşti, M. Sadoveanu, Agârbiceanu „şi mai cu seamă tânărul romancier Liviu Rebreanu, realist şi stilist de mâna întâi şi care face să se spere mult dela talentul lui“.

În articolul „Viaţa literară. «Antologia poeţilor de azi» vol. I de Ion Pillat şi Perpessicius“ semnat de George Băiculescu, în ediţia de pe 19 august 1925 din „Adevarul“, se face observaţia că „«A fi sau a nu fi ân antologie.../Vezi şi aceasta este o ântrebare/ Ce nu arar, cuprins de desperare,/ Şi-o pune orişce poet când scrie». Citatul de mai sus constituie o parte din sonetul umoristic a lui A. Mirea, sub auspiciile căruia poeţii Ion Pillat şi Perpessicius au înnceput alegerea materialului pentru o antologie a poeţilor de azi. Antologiile poetice sunt, prin ele însele, rezultatele unei literaturi bogate, mărgăritarul de preţ al unei generaţii. Frecvente în literaturile cu largă tradiţie: franceză, germană sau engleză, în literatura noastră ele nu-şi au rostul decât începând cu vremurile actuale în care elementul poetic îşi găseşte cristalizarea definitivă în formele unei poezii înalte. Este în aceasta un semn că literatura românească, departe de a evoca o tradiţie similară, cu a altor literaturi, oferă, în schimb, opere tot atât de reprezentative, şi pentru caracteristica noastră naţională, cât şi pentru realizarea de artă pură, ceea ce-i acordă o valoare direct obiectivă, internaţională“.

Unii autori remarcau abundenţa poeziei în literatura română şi lipsa unor lucrări semnificative de proză. Un autor precum Camil Petrescu face anumite observaţii referitoare la „Societatea bucureşteană în literatură“, în ediţia de pe 24 septembrie 1924 a ziarului „Adevarul“, făcând o comparaţie cu marea literatură franceză: „Vâaţi întrebat vreodată pentru ce societatea românească, mai exact societatea bucureşteană nâa intrat încă în literatură? Dar ce în afară de încercarea - cea mai isbutită dintre încercările de acest fel - a d-lui Corneliu Moldoveanu în «Purgatoriul» nu avem încă un roman al societăţii noastre. De ce ni se pare atât de straniu când auzim pe scenă că eroina «stă în strada Batişte»? (...) E elocvent poate (...) că singurul roman al societăţii româneşti e «Ciocoii vechi şi noui» al lui Filimon (...) Formulele etice potrivite unei societăţi cu cultură asimilată şi evoluată în decurs de veacuri pot să fie prea mari, prea grele unei populaţii de imitatori oricât de pasionaţi (...) Arta începe odată cu sufletul. Şi suflet e acolo unde sunt pasiuni, unde sunt nădejdi şi îndoieli, acolo unde e conflict între inteligenţă şi realitate, între gând şi act (...) Să nădăjduim, totuşi, că societatea românească va intra cândva în literatura universală“.