„Satul blestemat”, lecturi din memoriile părintelui Dimitrie Bejan

În anii ’50 ai secolului trecut, Răchitoasa era un sat apărut ca din pământul Bărăganului, în apropiere de Insula mică a Brăilei şi care aparţinea de localitatea Giurgeni. Acest sat a rămas în conştiinţa multor deţinuţi politici din perioada comunistă ca locul domiciliului obligatoriu după sau înainte de închisoarea pentru care erau condamnaţi. Astăzi poate n-ar mai părea atât de important, dar Răchitoasa a fost locul în care numeroşi „duşmani ai poporului” au vieţuit, au întemeiat familii, au crescut copii, a fost satul în care locuitorii încercau să ducă o viaţă normală sub paza continuă a Miliţiei şi ameninţarea unei alte trimiteri în temniţă. A fost domiciliul obligatoriu pentru cei care erau consideraţi periculoşi pentru regimul comunist. O descriere a acestui sat o avem de la Dimitrie Bejan, cunoscut mai ales după 1990 ca unul dintre preoţii care nu au îngenuncheat în faţa cizmei comuniste. În cartea sa, intitulată sugestiv „Satul blestemat”, cu un ales talent literar, părintele Dimitrie face o prezentare cvasicompletă a ceea ce a însemnat această aşezare după ieşirea şi revenirea în închisoarea Aiudului. Autorul arată cum acest sat a fost construit practic din nimic de către bănăţenii dislocaţi în 1951 de la graniţa iugoslavă şi lăsaţi de autorităţile comuniste pe acest mal al Dunării bătut continuu de vânturile de la răsărit. Fiecare familie a primit 1.000 de metri pătraţi şi un ordin: „Faceţi-vă case. Pământul e aici, iar stuful în bălţi”. Prigoniţii regimului au frământat lutul şi au ridicat case simple cu două încăperi, cât să poată trăi în această pustietate, în speranţa unei întoarceri cât mai apropiate. Dar această speranţă era tot mai îndepărtată, încât oamenii au realizat că sprijinul cel mai puternic vine numai de la Dumnezeu. „Şi-au ancorat viaţa la picioarele lui Crist, spune părintele Dimitrie. În două zile, când li s-a dat voie, au ridicat bisericuţa Sfintei Cruci. Şi apoi viaţa a luat o înfăţişare mai omenească.” Şi speranţa nu le-a fost în zadar, deoarece între 1955-1956 aceşti bănăţeni s-au putut întoarce la casele lor. Însă le-au urmat cei abia eliberaţi din temniţe şi pe care regimul îi considera încă periculoşi pentru societatea care se construia sub spectrul ideologiei comuniste. Aşa a ajuns să locuiască în satul blestemat şi părintele Dimitrie Bejan. La început erau „parcă şase inşi, spune autorul în memoriile sale. Şi stăm sub supravegherea a doi ofiţeri de securitate, a unui ofiţer de miliţie şi a 12 miliţieni. E prea mult”. Şi totuşi această mulţime de miliţieni avea o logică. Treptat au început să vină în satul blestemat tot mai mulţi „duşmani ai poporului”. Au venit chiar şi soţiile şi copiii, acum crescuţi şi chiar de nerecunoscut de cei care suferiseră în celulele întunecate ale închisorilor. Principala preocupare a acestor cetăţeni refuzaţi de societate era munca de dimineaţa până seara la ferma din localitate, pentru care erau plătiţi cu un salariu modic, dar care îi ajuta să se întremeze după hrana deficitară din închisoare. Aşa au venit mulţi deţinuţi, unii foşti colegi de celulă, alţii preoţi, precum Constantin Stoicescu din Lopătarii Buzăului sau Gheorghe Tarcea din Hunedoara. Aceştia erau obligaţi ca în fiecare duminică, la ora 8:00, să se prezinte la postul de Miliţie pentru a semna condica de prezenţă. Apoi se considera zi liberă. Majoritatea din sat se îmbrăcau în hainele cele mai bune şi mergeau la biserică. Această construcţie era un fel de magazie, înaltă de doi metri, lungă de zece şi lată de patru, acoperită cu stuf, după cum ne-o descrie părintele Bejan. Era împodobită cu icoane aduse de primii locuitori şi cu vase şi cărţi de cult donate de preotul din Giurgeni. Era nesfinţită de un arhiereu, amănunt peste care se putea trece, deoarece vremurile de prigoană nu permiteau. „Eram şase preoţi în sat, spune părintele Dimitrie; slujba era frumoasă şi pecetluită cu predici ce aminteau de biserica din catacombe. Toţi cei prezenţi cunoşteau serviciul divin şi toţi cântau lui Dumnezeu.” Astfel se desfăşura viaţa în „satul blestemat” de un regim, de o societate care îi refuza pe potenţialii opozanţi. Şi pentru că aşa trăiau în Răchitoasa, mulţi dintre aceştia au fost mai apoi acuzaţi de regim şi condamnaţi. La 16 iunie 1959, părintele Dimitrie Bejan era condamnat la 25 ani muncă silnică. Astfel, se întorcea în nedorita temniţă a Aiudului.