Scrisoare confidenţială către Napoleon al III-lea (II)

Sensibil la criticile formulate şi la atmosfera nefavorabilă domniei sale, Alexandru Ioan Cuza va expedia la 19 septembrie/1 octombrie 1865 o scrisoare confidenţială împăratului francez Napoleon al III-lea. Textul acestui document este pilduitor pentru viziunea expeditorului, pentru starea sa de spirit şi pentru modul în care domnul Unirii îşi vedea propria activitate politică închinată reformelor. Săptămâna trecută am prezentat prima parte din scrisoare în care Cuza îi vorbea lui Napoleon al III-lea despre faptele sale în anii de domnie, despre împlinirile sale, începând cu visul secular al românilor, Unirea Principatelor, la 1859. Domnul Unirii amintea despre împroprietărirea ţăranilor, promulgarea codurilor calchiate, administrarea justiţiei, reorganizarea finanţelor, crearea de spitale, îmbunătăţirea în domeniul transporturilor etc. Mai jos vă prezentăm a doua parte din această scrisoare, în care Cuza îi vorbeşte lui Napoleon al III-lea despre reorganizarea armatei naţionale şi despre celelalte transformări din timpul domniei sale, care au dus la progresul României.

„La alegerea mea, Principatele Unite nu posedau decât patru sau cinci mii de puşti ruseşti, datând din timpul domniei împărătesei Ecaterina, şi circa zece tunuri fără valoare, de provenienţă turcă, rusă şi austriacă. Pulberi, proiectile, capsule nu ne veneau decât din Austria. Nu puteam trage un singur foc de puşcă fără permisiunea sa. Astăzi posed şaizeci de mii de puşti ghintuite

cumpărate din Franţa, iar cele douăzeci şi cinci de mii de puşti neghintuite pe care le datorez generozităţii Majestăţii Voastre imperiale au fost distribuite comunelor, în care am instituit un serviciu de gardă ce dă populaţiei rurale deprinderea armelor şi o pregăteşte pentru apărarea căminelor lor în orice împrejurare. Artileria mea numără şaptezeci şi două de bucăţi de tunuri ghintuite, construite în Franţa, după modelele franceze. Acolo unde abia am găsit trei mii de oameni, furnizaţi exclusiv de clasa ţăranilor, rău înarmaţi, rău echipaţi, care nu se supuneau decât comandamentelor ruse sau austriece, azi am două mii de grăniceri, opt mii de jandarmi pedeştri şi călări şi o armată regulată de douăzeci de mii de oameni, recrutată dintre toate clasele societăţii, bine înarmată, bine echipată, capabilă de a fi sporită, prin rezervele noastre duble, la întreitul efectivului său normal şi formată la marea şcoală a principiilor militare ale Franţei.

Am creat o turnătorie, ateliere de construcţii şi de reparaţii în care fabricăm echipamentele noastre, proiectilele noastre, pulberile noastre, capsulele noastre şi care fac faţă din plin nevoilor noastre. O manutanţă va completa curând ansamblul întreprinderilor noastre. Aceste creaţii considerabile au impus pentru moment ţării mari sacrificii, pe care sprijinul patriotic al locuitorilor ne-a permis să le suportăm fără a supraîncărca prea mult bugetul statului.

„Poporul român îşi trăieşte de acum înainte propria sa viaţă“

Iată ceea ce am făcut, Sire. Sub influenţa acestor idei noi pe care le-am deşteptat, a acestor instituţii noi pe care le-am creat, educaţia politică a ţării a progresat sensibil. Să ne reamintim ce erau nu demult Moldova şi Ţara Românească şi să vedem ce au devenit, pentru a aprecia marile schimbări ce s-au realizat.

Timp de aproape un secol, Sire, Principatele au constituit prada străinilor; când un loc de trecere, când un câmp de bătălie pentru armatele Austriei, Rusiei sau Turciei; aproape totdeauna ocupate militar şi devenind de atunci un centru de intrigi a căror fir îl ţineau anumite Puteri ostile totdeauna intereselor şi un târg obişnuit unde se făcea trafic cu bunurile jefuite de la noi, pentru a îmbogăţi Fanarul sau pentru a combate influenţa occidentală în Orient. Cu veniturile noastre şi pe pământul nostru Rusia, stăpână pe atunci a Principatelor, forma în 1854 acea legiune greco-slavă pe care soldaţii Majestăţii Voastre imperiale au întâlnit-o în tranşeele Sevastopolului. Este nevoie să spun cât au apăsat asupra ţării aceste încercări teribile, mai curând din punct de vedere moral decât din punct de vedere material? Astăzi, Sire, mulţumită sprijinului vostru generos, românii au o existenţă politică; ei au conştiinţa drepturilor lor şi a datoriilor lor; puţini ar fi printre ei cei care nu s-ar ruşina «la gândul» unei protecţii străine, care acum câţiva ani încă era căutată ca o onoare.

Într-un cuvânt, Sire, poporul român îşi trăieşte de acum înainte propria sa viaţă, el este român şi numai român.

Calea tuturor progreselor

Orice minte nepărtinitoare va recunoaşte că de şase ani România a văzut realizându-se transformări mari şi fericite.

Aceste transformări nu s-au înfăptuit numai prin eforturile mele şi nu exagerez deloc exprimarea gândului meu, atribuind tot succesul puternicei protecţii a Majestăţii Voastre imperiale. În fiecare moment dificil al domniei mele m-am simţit susţinut de braţul Franţei şi m-am deprins să cred, Sire, că sunt unul dintre modestele puncte de sprijin ale acestei mari politici, de care se leagă, sper, viitorul ţării mele. Toate actele mele au fost calculate pe această convingere şi pe datoriile pe care ea mi le impunea. Majestatea Voastră imperială nu va fi uitat că am primit şi urmat exact sfaturi în momentul când războiul din Italia deştepta aspiraţii atât de arzătoare în Europa Orientală. Tot aşa, bizuindu-mă pe sprijinul Majestăţii Voastre imperiale, am cutezat a impune «aici» la Dunăre principii politice, a întemeia instituţii sociale care au săpat o prăpastie între România şi foştii săi protectori şi care au deschis ţării mele calea tuturor progreselor.

Dar, de câtva timp, mă simt oprit, Sire, la mijlocul sarcinii mele, şi rog Majestatea Voastră imperială a-mi permite să-i expun sincer părerea mea despre dificultăţile ce le întâmpin.

„Protecţia Majestăţii Voastre imperiale pentru poporul român“

Fost-am prea temerar? M-am încrezut prea mult în puterile ţării mele şi în valoarea instrumentelor de care dispun? Sunt eu însumi la nivelul rolului înalt ce mi l-a atribuit Providenţa? Nu ştiu! Dar mi se pare că simpatiile câştigate până atunci

s-au răcit. Vagi indicii îmi dezvăluiau mai dinainte această situaţie nouă, când «Le Moniteur» a publicat, de două ori în cursul lunii septembrie, rânduri descurajante sub care aş fi putut vedea, în ordinea de idei ce mă călăuzeşte, un fel de avertisment cu totul părintesc al Majestăţii Voastre imperiale, dar care trebuiau să fie şi care au fost primite cu o satisfacţie «prea» puţin deghizată de către guvernele vecine şi cu dureroasă emoţie de către ţară.

Ce intenţii au inspirat aceste rânduri? Nu-mi este permis să mă opresc o singură clipă asupra combinaţiilor recomandate de presa din Austria, asupra acelor calcule care fac din Principatele Unite obiectul unei compensaţii teritoriale. Niciodată nu voi crede, niciodată, un singur român nu va vrea să creadă că existenţa naţionalităţii române independente ar putea fi sacrificată cât timp vocea împăratului Napoleon va fi preponderentă în lume.

Dar, s-ar putea, Sire, ca gândirea Majestăţii Voastre imperiale să se fi plictisit de spectacolul acestor lupte interne, care nu încetează de a pune piedici dezvoltării prosperităţii noastre. Este posibil ca, neputând judeca decât după rezultate, Majestatea Voastră imperială să aprecieze că autoritatea mea personală ar fi insuficientă pentru a domina intrigile partidelor şi de a dejuca ambiţiile din afară. Dacă aşa este gândirea Majestăţii Voastre imperiale, dacă ea consideră că România trebuie să fie încredinţată, fără pericol pentru autonomia sa, unor mâini mai îndemânatice decât ale mele, sunt gata, Sire, să cobor din tron.

Majestatea Voastră imperială să fie foarte convinsă de sinceritatea limbajului meu; eu nu mă supun nici descurajării, nici fricii; afecţiunea poporului român şi caracterul meu mă ocrotesc contra acestor slăbiciuni. Aş fi fericit, Sire, să accept orice aranjament pe care Majestatea Voastră imperială l-ar judeca favorabil intereselor României, să dau concursul meu oricărei combinaţii care ar fi onorată de asentimentul Majestăţii Voastre imperiale şi care ar garanta viitorul patriei mele. Mă voi întoarce cu plăcere în viaţa particulară, lăsând un tron pe care nici nu l-am râvnit, nici nu l-am căutat, pe care nu l-am datorat decât stimei compatrioţilor mei şi pe care nu l-am acceptat, chiar din prima zi, decât ca o povară obositoare. Nu-mi va rămâne nimic de dorit, Sire, dacă retragerea mea poate consolida independenţa României, poate da garanţii reale prosperităţii sale şi îmi poate asigura stima Majestăţii Voastre imperiale.

Încrederea fără rezervă ce arăt Majestăţii Voastre imperiale va atrage, îndrăznesc a spera, pe a sa. Numai împăratului Napoleon trebuie şi vreau să-i cer un sfat. Răspunsul vostru, Sire, va fi, nu mă îndoiesc, o dovadă nouă a grijii voastre statornice pentru ţara mea şi cu o adâncă încredere vin, în această împrejurare solemnă, să cer puternica protecţie a Majestăţii Voastre imperiale pentru poporul român“.