„Se învăţa altădată mai multă carte?“

În perioada interbelică, setea de învăţătură era mare. Tânăra societate românească avea nevoie de oameni instruiţi, iar instituţiile statului încercau să găsească formula potrivită pentru optima educare a naţiei. Alături de cursurile din şcoli şi facultăţi, tinerii puteau frecventa universităţile libere de la Bucureşti sau Văleni sau puteau fi întâlniţi la interesantele conferinţe ale Institutului Social Român. Care era menirea şcolii, cât de încărcată era programa şcolară, modul de susţinere a examenului de bacalaureat, toate acestea erau unele dintre temele abordate în presa interbelică.

Despre modul în care învăţau tinerii din perioada interbelică ne relatează Isabela Sadoveanu în articolul „Universităţile libere“ din 27 septembrie 1927, în ziarul „Adevărul“. „Întrâo ţară ca a noastră, unde Universităţile oficiale sunt, mai mult decât oriunde, şcoli superioare cu caracter enciclopedic şi un cadru oficial care cu greu îngăduie contactul viu între sufletul tineretului şi ştiinţă, o tribună liberă de la care să se poată pune şi discuta probleme actuale de cultură generală şi probleme cerute de nevoile naţionale era de o necesitate absolută. Să ne gândim numai la activitatea Universităţii libere din Bucureşti, la bogatul ei program desfăşurat în decursul celor câţiva ani de când funcţionează“.

Alături de Universitatea liberă din Bucureşti era amintită şi celebra Universitate liberă din Văleni, iniţiată de profesorul Nicolae Iorga: „Universitatea liberă din Bucureşti a reuşit să rămână cu caracterul ei propriu şi în linia pe care trebuia să se dezvolte: o instituţie de cultură vie şi liberă. Universitatea liberă din Văleni, micul orăşel ales de profesorul N. Iorga ca sediul activităţii sale culturale, poartă mai mult decât orice altă instituţie de la noi, caracterul de organism viu de a se transforma, organizându-se şi desăvârşindu-se. În alegerea locului şi întocmirea acestor cursuri de vară, se vădeşte grija de a da celor doritori de lumină, dar lipsiţi de mijloace, posibilitatea refacerii fizice, a repaosului în aer curat şi o hrană sufletească care să fie o sărbătoare pentru inteligenţă“.

Progresul social se putea remarca şi printr-o dragoste de carte din ce în ce mai arzătoare, aşa cum arată pe 25 decembrie 1924 ziarul „Adevărul“, în articolul „Învăţământul în 1925“: „Este incontestabil că învăţământul nostru, în ultimii ani, a făcut progrese şi că, dacă se va persevera în organizarea şi perseverarea lui, ţara noastră va scăpa de ruşinea analfabetismului (...) dragostea de carte şi cultură se întinde din ce în ce mai mult în toate straturile noastre sociale. Fenomenul acesta - al dragostei de carte - se observă în toate straturile sociale şi se explică printrâo simţită ameliorare a stării materiale a ţărănimei“.

„Pentru o şcoală ideală orice examen e o absurditate“

Presa interbelică a dezbătut pe larg măsurile care doreau să reformeze învăţământul. La fel de dezbătut a fost şi examenul de bacalaureat, precum şi schimbările la care era supus acesta. În timp ce unii îi apreciau utilitatea, alţii considerau că acest examen este inutil, fiind introdus la solicitarea francezilor care erau nemulţumiţi de calitatea îndoielnică a unor tineri români care veneau să studieze în universităţile franceze.

Un articol din „Adevărul“ din 2 mai 1927 se referă la „Instrucţiuni pentru examenele de bacalaureat“ pe care le-a dat ministerul instrucţiunii publice. „Experienţa de până acum a dovedit cu prisosinţă că instituirea examenului de bacalaureat corespunde unei adevărate necesităţi şi aduce reale servicii învăţământului (...) programa analitică a cursului liceal a fost supusă unei operaţii de triere a ceea ce este esenţial şi fundamental în fiecare materie de învăţământ“, susţinea ministerul printr-un comunicat oficial.

Un alt articol din 28 septembrie 1927 al ziarului „Adevărul“ face referire la opinia lui N. Iorga, care afirma că elevii care susţin bacalaureatul ar trebui să fie examinaţi de profesorii pe care i-au avut în liceu. „Bacalaureatul, care teoretic şi încă întrâo teorie cu totul particulară a şcoalei noastre, sâar putea susţine, a devenit în faptă un fel de maşină a asprimei pedagogilor cu diurnă specială. Pentru o şcoală ideală - şcoala ideală care ar trebui să înceapă cu profesorul ideal - orice examen e o absurditate. Şcoala ar trebui să hrănească firesc, fără sancţiuni şi fără recompense, pe cei ce o frecventează, aşa cum ospătăria satură pe cei ce o caută... Şi aşa cum mama nâare nevoie să pună note sau să dea premii copilului pentru a-l învăţa să zică lucrurilor din juru-i pe numele lor, la fel sâar cuveni ca dascălul să descopere şcolarului drumurile cunoştinţii reflectate (...) Totuşi, dacă nu putem realiza maximum de bine, nu e un motiv să ne îndărătnicim în maximum de rău. Examenul de bacalaureat, aşa cum se practică la noi, e - cum ziserăm - mai mult o întreprindere sportivă decât una de controlare a cunoştinţelor. Ca, după opt ani, profesori străini de şcoala ce e supusă examenului să constate că absolvenţii candidaţi la bacalaureat nu ştiu nimic e fără îndoială o catastrofă pentru care nu pot fi decât două explicaţii: sau profesorii celor opt ani au fost, toţi, nişte zevzeci, sau că onorata comisiune examinatoare se amuză sadic cu soarta celor daţi în seama ghilotinei ei spirituale“. Articolul era semnat de Dem. Theodorescu.

„Pacostea bacalaureatului“

Un alt articol critica modul de susţinere a bacalaureatului, în ediţia din 12 octombrie 1927 a „Adevărului“. În „Pacostea bacalaureatului. Politica restricţiunilor dă rezultate rele“ autorul susţine, referitor la rezultatele examenului de bacalaureat, că „în medie, procentul candidaţilor respinşi - inclusiv cei eliminaţi de la proba scrisă - trece de 50%. Mai mult de jumătate din elevii, cari sâau străduit opt ani ca să poată păşi treptele Universităţii, nu sunt apţi să cunoască şi să asimileze învăţătura superioară, de specialitate, a facultăţilor noastre (...) Mi-aş permite însă să adresez o întrebare gravilor domni cari pledează în favoarea bacalaureatului. Ce trebuie să ştie mai mult un absolvent de liceu decât a învăţa în cele 8 clase secundare ca Universitatea să-i poată spune: dignus es intrare? Căci materia celor 8 clase o posedă, altfel nâar fi promovat din an în an şi nâar fi absolvit cursul liceal (...) Dacă trebuie să ştie mai mult decât i sâa predat în şcoală, ce vină are candidatul care nu ştie? Dacă nu trebuie să ştie mai mult, atunci care e raţiunea acestui triaj absurd şi neconcludent? Şi dacă nu ştie nici ce i sâa predat în cei 8 ani de liceu, cum a promovat clasă după clasă? Sau, poate, bacalaureatul fiinţează ca un obiect de control al corpului profesoral? În acest caz de ce elevii să sufere consecinţele neplăcute ale constatărilor făcute printrâun asemenea control? Ar mai putea fi şi un alt punct de vedere: crearea unei pături cu cultură mijlocie. Nu-i necesar ca tot absolventul de liceu să intre la Universitate, să obţină titluri înalte. Bacalaureatul ar servi atunci acestui scop“.

Pentru Em. Socor care semnează articolul, „Bacalaureatul este un examen şi când zici examen, zici hazard. Or, nu hazardul trebuie să decidă, ci cunoştinţele şi maturitatea elevului, apreciate de cei cari îl cunosc. Nu o comisiune de profesori alăcătuită de minister, ci profesorii înşişi, cari l-au putut aprecia în decursul anilor şi în toate manifestările lui pe elev, ar putea decide dacă el merită să intre în Universitate“.

„Programele astăzi nu pot fi mai uşurele ca în trecut“

Despre programa încărcată a elevilor scriau multe ziare interbelice care deplângeau condiţia elevului nevoit să înveţe de dimineaţa până seara târziu. În ediţia de pe 3 noiembrie 1927 a ziarului „Adevărul“, profesorul M. Mihăileanu se întreabă retoric: „Se învăţa altădată mai multă carte?“. „Sunt mulţi, foarte mulţi aceia cari se grăbesc să susţină că pe vremuri se învăţa mai multă carte prin şcoli. Şi bineînţeles, că această trufaşă părere le este sugerată de fireasca pornire de aâşi lăuda vremurile copilăriei lor cu gândul de a se ridica în slavă (...) universul intelectual de prin şcolile din lumea întreagă, unii îl socotesc astăzi foarte scăzut, însă nu atât cu gândul de a lăuda generaţiile trecute, cât mai ales pentru a pune în circulaţie şi a susţine răspândita părere, că din cauza marelui războiu mondial generaţiile de astăzi ar fi, măcar din punctul de vedere al inteligenţei, mai puţin înzestrate. Aşa cel puţin conchidea deunăzi o anchetă făcută, mi se pare în Anglia. În orice caz, această credinţă că generaţiile actuale nu ar fi capabile de prea mari sforţări intelectuale este atât de răspândită, încât de curând şi în Franţa prin revista «Marges» sâa întreprins o anchetă în această privinţă. De altfel, şi fără a fi profesori sau fără a avea copii la şcoală, am putea să ne închipuim că măcar programele astăzi nu pot fi mai uşurele ca în trecut“. Profesorul susţine că programa şcolară trebuie aerisită, în pofida ideilor că altădată se învăţa mai multă carte.