Secvenţe din biografia părintelui Adrian Făgeţeanu

Lucrările de memorialistică şi interviurile de istorie orală, dincolo de doza specifică de subiectivism mai mare sau mai mică, reprezintă surse istorice de primă importanţă atunci când dorim să cunoaştem un fenomen din trecutul Bisericii noastre sau un personaj, care mai ales astăzi îl vedem ca model. La rubrica noastră, de multe ori am prezentat volume de memorialistică sau istorie orală pe care le-am considerat necesare la cunoaşterea istoriei recente a Bisericii noastre. Un alt exemplu în acest sens este volumul „Părintele Adrian Făgeţeanu, Viaţa mea. Mărturia mea“, apărut în 2011 cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Justinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului. Cartea se împarte în două mari capitole: unul dedicat interviului biografic luat părintelui Făgeţeanu şi al doilea este un grupaj tematic al cuvintelor de învăţătură rostite de acelaşi duhovnic. Părintele Adrian Făgeţeanu este cunoscut ca unul dintre duhovnicii aleşi din cetatea Bucureştilor, ca vieţuitor al Mănăstirii Antim şi ca unul care în perioada comunistă a cunoscut închisorile pentru culpa de a se fi rugat în gruparea Rugului Aprins, alături de mentorul său Daniil Sandu Tudor. În ultima parte a vieţii, părintele Adrian a vieţuit la Mănăstirea Lainici din Valea Jiului. Revenind la carte, putem spune că ne găsim în faţa unui demers salutar, deoarece ne introduce în atmosfera copilăriei şi pe drumul parcurs de tânărul Alexandru Făgeţeanu în meandrele vieţii interbelice, de început al celui de-al Doilea Război Mondial şi mai ales de intrare în monahism. Aflăm detalii foarte interesante despre cum a scăpat cu viaţă de două ori, şi în mod miraculos!, atunci când avea doi ani, iar mai apoi când, aflat pe frontul din est ca voluntar, i se spusese că mai are doar două ore de trăit. Fireşte că bunul ieromonah Adrian Făgeţeanu le pune în seama lui Dumnezeu, care avea să-i deschidă calea spre trăirea monahicească la îndrumarea marelui mistic Daniil Sandu Tudor. Dar traseul său spre calea eminamente bisericească se datora bunicii sale dinspre mamă, mediului în care copilărise, unde dragostea de ţară şi cea de Biserică erau virtuţile fundamentale din Bucovina acelei perioade, şi profesorului care l-a construit ca tânăr român autentic pe vremea când era elev la Liceul-internat „Dimitrie Cantemir“. De altfel, în această atmosferă a perioadei de liceu avea să-l cunoască pe viitorul Ioan Iacob Hozevitul. Până la momentul obţinerii licenţei în Drept şi angajării la Fălticeni, traseul biografic este prezentat cursiv şi cuprinzător, chiar dacă se desfăşoară pe parcursul a câtorva pagini. De aici, părintele Adrian începe să redea o serie de detalii pe care nu le oferă într-o ordine cronologică, cum nici realizatorul interviului nu reuşeşte să păstreze firul relatării. Din păcate, relatarea ia proporţiile unei pledoarii a părintelui Adrian împotriva abuzurilor săvârşite de comunişti la adresa sa. Nu este vorba de vreo apreciere cu rost de răzbunare, ci doar de dorinţa de a spune adevărul. Din nefericire, s-a ratat ocazia să i se smulgă părintelui acele informaţii despre perioada studenţiei la Teologia din Suceava, întâlnirea cu Sandu Tudor şi mutarea la Antim, vieţuirea de la Crasna, marcată de prima arestare, închisoarea, urmarea ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor la Schitul Rarău, apoi a doua arestare şi condamnare la ani grei de detenţie. Cu excepţia unor amănunte despre ancheta din 1958, nu aflăm detalii despre poate cea mai importantă perioadă din viaţa părintelui Adrian Făgeţeanu, care l-a marcat cel mai mult ca rugător al lui Dumnezeu.

Totuşi, demersul materializat prin volumul la care facem referire se înscrie în seria memorialisticii postdecembriste, care nu poate fi eludată atunci când analizăm din trecutul recent al Ortodoxiei româneşti.