Semnificaţia praznicului Sf. Apostol Andrei la români

Izvoarele istorice şi ultimele cercetări în domeniu aduc dovezi că Întâiul chemat a fost însoţit de Apostolul Filip. Dar răspândirea creştinismului au făcut-o cei doi Apostoli atunci când în Dobrogea, şi mai apoi în Dacia devenită provincie romană, se plămădea un popor care se va considera roman. Fireşte că tradiţia creştinării poporului din această parte a Europei de către Apostolul Andrei era mai puternică în Tomis, vechea urbe de la Marea Neagră. Însă, mai târziu, oraşul a decăzut, mai ales sub atacurile frecvente ale migratorilor în drumul lor către Roma, capitala lumii civilizate. Dobrogea a căzut sub ocupaţia străină vreme de secole, dar poporul român, în special cel de la sate, acolo unde credinţa era mai puternică, a păstrat o tradiţie pentru Apostolul Andrei. Mai târziu, Apostolul a fost redescoperit ca un reper spiritual şi istoric depotrivă, atunci când românii vedeau împlinit idealul lor de reîntregire într-un singur stat. Pronia cerească a hărăzit românilor să se unească în jurul Sf. Apostol Andrei. În marele an 1918, după praznicul Bunei Vestiri, Basarabia revenea la trupul Moldovei rupte în 1812. În ajunul praznicului Sf. Apostol Andrei, Bucovina era a doua provincie care se întorcea la patria-mamă, pentru ca două zile mai târziu, la Alba Iulia, să se alipească Transilvania în acel stat care s-a numit România Reîntregită. Iată cum puterea divină uneşte în istorie un popor în jurul unui sfânt, al aceluia care i-a adus Evanghelia. Poporul român s-a jertfit mult în istorie, dând eroi sau chiar martiri, pentru idealul unităţii şi al dragostei de Hristos. Dar numai prin astfel de încercări Apostolul Andrei i-a unit pe cei pe care îi numise creştini, după cum Catedrala Neamului din Bucureşti va purta cele două hramuri, elemente de identitate istorică a poporului născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic.