Sfântul Constantin cel Mare, apărător al credinţei creştine

Mobilul convertirii la creştinism al împăratului roman Constantin cel Mare (306-337) a fost cu totul independent de orice calcul politic; în definitiv, creştinii nu reprezentau decât o minoritate cvasi-absentă în vestul imperiului şi nedepăşind, în est, 5% până la 10% din populaţie. Dincolo de aceste aprecieri cantitative, faptul că practic nu existau creştini în clasa conducătoare civilă şi îndeosebi militară a acelei epoci este mai mult decât semnificativ. Cert este că, undeva între anii 310-312, împăratul păgân a dobândit convingerea că Dumnezeul creştinilor nu este doar cel mai tare şi mai puternic, ci mai ales contrar concepţiei păgâne, singurul şi unicul Dumnezeu, certitudine care îi modelează viaţa şi modul de înţelegere a responsabilităţii sale de suveran al gloriosului Imperiu roman.

Constantin ajunge la conducerea păr­ţii apusene a imperiului, pe care mai înainte o stăpânise tatăl său, Cezarul Constanţiu Clor (Bri­tannia, Galia şi, începând cu 305, Hispania), imediat du­pă moartea acestuia, la 25 iulie 306. Savantul creştin Lactanţiu ne relatează că, la fel ca şi mai îna­inte tatăl său, împăratul în­că credea că beneficiază de protecţia specială a zeilor Marte şi Her­cule; cu toate acestea ridică ime­diat interdicţia de a practi­ca cultul creştin (De Mortibus per­secutorum, 29, 4). Cu sigu­ran­­ţă însă motivele pentru a­ceas­tă măsură nu au fost unele de factură creştină, altfel Lac­tan­­ţiu ne-ar fi adus la cunoş­tin­ţă un amănunt atât de important.

În perioada 310-312 devine vi­zibil procesul de conversio (al con­vertirii) împăratului Con­­stan­tin, altfel spus, al în­drep­­tă­rii sale către Dum­nezeul creş­tinilor. Este mai mult decât pro­babil că episco­pul de Au­gus­ta Treverorum, ac­tualul oraş Trier din Ger­ma­nia, şi savantul creş­tin Lac­tan­ţiu - aflat la curtea imperială de prin 310 ca pre­ceptor al lui Crispus (născut că­tre anul 300), fiul cel mare al îm­păratului - să fie actorii care l-au făcut pe împărat să în­ţe­lea­­gă ză­dărnicia zeilor păgâni şi atotputernicia Dumnezeului creş­tin. Istoricul bisericesc So­zo­men confirmă această po­zi­ţie, făcându-se enunţătorul u­nei păreri foarte răspândite: Con­stantin a adoptat Creşti­nis­mul în Britannia şi Galia, şi a­ceas­ta înainte de a pleca în răz­bo­iul împotriva lui Ma­xen­ţiu şi de a sosi în Italia şi mai apoi la Roma.

Semnele schimbării. De la simbolul solar la labarum-ul cu hristogramă (311-312)

Schimbarea stindardului im­perial este, între altele, o con­secinţă imediată a în­drep­tă­rii lui Constantin către Dum­nezeul cel adevărat, Dum­nezeul creştin. Stindardul era un însemn militar curent la romani; este vorba despre un ve­xi­llum în formă de cruce, adică de o lance cu o traversă orizon­ta­­lă de care este ataşată o bu­ca­­tă pătrată de pânză. Prin a­nul 310, vexillum-ul constanti­ni­an era ornat cu o stea cu şase bra­ţe înscrisă într-o coroană a vic­toriei, simbol solar (Sol in­vic­­tus). Ceva mai târziu, adică la aproximativ un an de­păr­ta­re, împăratul însuşi, inspirat de Domnul Hristos (împăratul ve­de în plină zi, împreună cu ar­mata sa, apariţia luminoasă a unei cruci, semn al biruinţei vii­toare, după cum consemnea­ză Eusebiu al Cezareii în „Vita Con­stantini“ I, 28 sq.), va con­ce­­pe noua schiţă a stindardului im­perial: este făcută o mică - dar semnificativă - modificare ve­xillum-ului cu simbolistică so­lară, care primeşte şi numele de labarum, probabil de origine celtă, însemnând „semn din cer“. Aceasta capătă astfel o pro­fundă semnificaţie creştină: ex­tremitatea axei mediane a ste­lei se apleacă spre sine în­săşi, formând astfel litera grea­că rho (P) care se încrucişează cu chi-ul grec (X), născându-se ast­fel Chi-Rho, hristograma, pres­curtarea cu­vântului „ChR(is­tos)“. Până la proba contrarie, putem afir­ma că Chi-Rho nu a fost folosit îna­inte de perioada constanti­ni­a­nă. Prin urmare, este vorba, în mod vădit, de o alcătuire a lui Constantin şi a consilierilor săi creştini.

28 octombrie 312

Dar poate că unul dintre ce­le mai importante elemente ca­re marchează reorientarea că­tre adevăratul Dumnezeu al îm­păratului Constantin cel Ma­re este evenimentul care a a­vut loc la 28 octombrie 312. Ple­când de la Trier, reşedinţa sa imperială, cu o armată a­vând un efectiv de la 30.000 la 40.000 de soldaţi, împăratul Con­stantin soseşte în Italia, un­deva între 311 şi 312, pentru con­fruntarea cu Maxenţiu. În frun­te mergea o unitate de eli­tă arborând noul stindard, la­ba­rum-ul cu hristograma în­scri­să în coroana victoriei. De la Lactanţiu aflăm că în ajunul lup­tei decisive împotriva pă­gâ­nu­lui Maxenţiu, seara, în îm­pre­jurimile Romei, împăratul a­re un vis în care este îndemnat să pună hristograma pe scu­turile soldaţilor săi (doar din unitatea de elită, cea care for­ma ariergarda oştirii sale). As­cultă sugestia primită: „Chris­tum in scutis notat“ (Lac­tanţiu, De mortibus... 44, 5) şi obţine o victorie strălucită îm­potriva protejatului zeilor pă­gâni, în 28 octombrie 312, la Pons Milvius. Începând din a­cest moment până la moartea sa din 337, labarum-ul este pur­tat în toate misiunile mili­ta­­re; numeroasele victorii imperiale devin tot atâtea victorii creştine.

Senatul păgân va ţine cont de noua opţiune religioasă a îm­păratului, astfel încât, în a­nul 315, cu ocazia decenaliilor sa­le, va pune pe arcul lui Con­stan­tin o inscripţie (aflată dea­su­­pra pasajului median al ar­cu­­lui) pe cât de celebră, pe atât de controversată, conţinând o for­mulă conciliantă, potrivit că­reia împăratul şi-a înfrânt duş­manul „prin inspiraţia divi­ni­tăţii“ (instinctu divinitatis); es­te pentru prima dată în istoria Romei când divinitatea pro­tec­toare a împăratului nu este menţionată cu numele său, motiv pentru care formula ră­mâ­ne deschisă interpretării sale din punct de vedere creştin.

Mărturia personală a credinţei lui Constantin (de la 312 la 314)

Înţelegem prin „mărturie per­sonală“ nu doar declaraţiile scri­se, ci şi comportamentul şi mo­ravurile politice ale îm­pă­ra­tului, după cum sunt ele con­sem­­nate de sursele antice. Tri­pla folosire a hristogramei - pe coi­ful său, pe însemnul militar (ve­xillum/labarum), pe scuturi - în­că din 311-312 poate fi con­si­­derată o mărturie personală mar­când alegerea sa religioa­să. Plecând de la aceste fapte, es­te logic ca, în 29 octombrie 312, la o zi după victoria îm­po­tri­va lui Maxenţiu, împăratul să nu mai facă marşul triumfal că­tre Capitoliu cu tradiţionala o­frandă adusă lui Jupiter, care fă­cea parte din fiecare adventus sau ingressus (întoarcere, in­trare triumfală) a îm­pă­ra­ţi­lor romani. De asemenea, câ­te­va săptămâni mai târziu, aban­do­­nează ludi saeculares, mar­ca­­te de sacrificii aduse zeilor Sta­tului, provocând stupoare în rândul păgânilor. Acestea sunt mărturii publice explicite ale apartenenţei sale creştine, în­ţelese - fără nici o îndoială - ca atare atât de către creştini, cât şi de către păgâni. În defini­tiv, renunţarea la sacrificii re­pre­zintă, potrivit lui Tertulian, lex prima christianorum, iar du­pă Lactanţiu, primus gradus creş­tin. Mai mult, pe când ve­chii împăraţi păgâni ridicau nu­meroase temple şi statui sa­cre zeilor lor protectori, ca Ju­pi­ter, Marte, Hercule, Apollon sau Sol, împăratul Constantin îi mulţumeşte Dumnezeului creş­tinilor printr-un program de lungă durată prevăzând con­strucţia de biserici monu­men­tale, dintre care prima este Sfân­tul Ioan de la Lateran, a că­rei construcţie a început prin 312. De asemenea, le dăruieşte cle­rului şi comunităţilor creş­ti­ne nu numai biserici, ci şi su­b­stan­­ţiale alocaţii financiare şi di­verse privilegii, făcând ca sta­tutul social al creştinismului să evolueze vizibil comparativ cu cel al celorlalte religii.

Cele mai vechi declaraţii scri­se de împărat având ca te­mă reorientarea sa religioasă se găsesc în două scrisori pe ca­re acesta le-a adresat proconsu­lu­lui păgân al Africii, Anulli­nus. Aceste două mărturii per­so­­nale reprezintă un izvor de pri­mă importanţă. În cea dintâi dintre ele, datând de la sfâr­şi­tul anului 312, acesta justi­fi­că necesitatea promovării cre­ş­ti­nismului, socotindu-l „sfânta re­ligie universală, cu adevărat u­nindu-i şi legându-i pe Dum­nezeu şi oameni“, iar comunita­tea creştină ca fiind „Sfânta Bi­se­rică universală“. Acestea nu sunt cuvintele unui oarecare, u­nui fitecine (quidam), ci ale ce­lui care deţinea autoritatea de pontifex maximus, aflându-se pe tronul imperial: prin a­ceas­ta el devalorizează cu totul c­e­lelalte religii. În cea de-a do­ua scrisoare, expediată la în­ce­pu­tul anului 313, împăratul jus­tifică privilegiul imunităţii (scu­tirea de plata impozitelor) a­cordat clerului: este dovedit „prin tot felul de fapte“ că lupta de aneantizare, de nimicire a creş­tinismului dusă de Te­trar­hie în numele zeilor tradiţio­nali (între alţii Apollo şi Sol in­vic­­tus) a avut consecinţe po­li­ti­ce foarte nocive pentru impe­riu. „Prin anumite fapte“ - a­lu­zie la triumful împăratului îm­po­triva lui Maxenţiu - este de a­­semenea evident că autoriza­rea (încă din 306 în partea do­mi­nată de Constantin şi din 311 prin edictul lui Galeriu în în­tregul imperiu) şi susţinerea, sub­venţionarea (prin acordarea de privilegii) „religiei în care su­veranitatea Unicului Dum­nezeu este cinstită cu o evla­vi­oa­­să smerenie“, adică a Creş­ti­nis­mului ca religio licita, „vor a­duce faimă şi succes numelui ro­man, prin bunăvoirea şi fap­te­le divinităţii, iar tuturor oa­me­­nilor le va aduce o înaltă sta­re de bine şi mulţumire“. Iar când, în 313, împăratul îşi ex­pri­­ma, înaintea episcopului Mil­­­tidate, profundul său res­pect şi admiraţie pentru „Bi­se­ri­ca universală ca dreaptă le­gă­tură dintre Dumnezeu şi oameni“ şi mărturiseşte, cu recu­noş­tinţă, că „Providenţa divină, prin propria voie şi alegere“, i-a dă­ruit puterea peste întregul Vest, făcea o aluzie destul de ex­plicită la victoria din 28 octombrie 312.

La fel se exprimă împăratul Con­stantin în diferite împreju­rări în care aminteşte despre iti­nerarul său către Dum­nezeul creştinilor. Deşi din nu­me­roasele sale discursuri nu ne-au parvenit decât foarte pu­ţi­ne, unul dintre acestea se evi­den­­ţiază în mod deosebit în ce­ea ce priveşte programul său de po­litică religioasă, anume cel din 16 aprilie 314, la Trier (O­ra­­tio ad Coetum sanctorum). A­dre­sându-se unui auditoriu creş­tin, lasă să se înţeleagă că toa­te astrele - deci şi Sol invictus - nu pot fi nicidecum consi­de­rate divinităţi, ci doar creaturi ale Dumnezeului creştin, ne­fiind vrednice de a li se ad­u­ce cinstire religioasă. După pă­re­rea sa, care este aceea a tutu­ror creştinilor, invictus Chris­tus este comes-ul şi socius-ul său divin (însoţitorul şi aliatul său divin), şi nu zeul păgân Sol in­victus, aşa cum se întâmpla în­că în anul 310. În acest discurs, ce conţine şi o adevărată măr­turisire de credinţă faţă de sem­nul Crucii, precum şi în scri­soarea adresată episcopilor pe care i-a invitat la sinodul re­u­­nit în vara anului 314 la Ar­les, Constantin arată că a pă­ră­sit păgânismul: Dumnezeul creş­tinilor i S-a revelat perso­nal, pe când se afla în floarea vâr­stei - nu împlinise încă pa­tru­­zeci de ani -, l-a întors din ca­lea greşită a falsei religii şi l-a ridicat din „boala“ păgânis­mu­­lui, ca să afle „înţelepciune“ şi „dreptate“.

Căderea păgânismului şi creştinarea întregii lumi locuite (oikumene) - scopul istoriei voit de către Dumnezeu

În acelaşi discurs de la Trier din 314, precum şi mai târ­ziu, îm­păratul va declara că este de da­toria sa de suve­ran să îi a­du­că pe supuşii săi pă­gâni către cre­dinţa creştină. Du­pă pă­re­rea lui, căderea pă­gâ­nismului şi creştinarea în­tre­gii lumi lo­cu­i­te (oikumene) re­prezintă sco­pul istoriei voit de către Dum­nezeu. Pentru a a­tinge a­cest scop, el se folos­eş­te de mai mul­te metode, prin­tre care, pe lân­gă promovarea ideologică şi ma­terială a Creş­ti­nismului, au fost şi discursu­ri­le motivatoare şi declaraţiile a­dresate păgâ­ni­lor. Totuşi, Eu­sebiu de Ce­za­re­ea spune că u­nele ca acestea nu au avut o eficacitate prea crescută (Eu­se­biu, Vita... IV, 29-31, 55). Îm­păratul recurge uneori şi la u­nele mijloace disuasive pen­tru păgâni: interzicerea a­nu­­mi­tor practici ale cultului pă­gân despre care considera că sunt periculoase din punct de ve­­dere politic sau imorale, di­s­tru­­gerea templelor în care erau practicate tradiţii inde­cen­te (prostituţie etc.) sau care erau am­plasate în locuri că­rora îm­pă­ratul le conferă o importanţă de­osebită din punct de vedere creş­tin (de exemplu la Ieru­sa­lim, Betleem), precum şi confiscarea bunurilor templelor.

Pe lângă acestea, Con­stan­tin întreprinde cu multă aten­ţie­ şi o „depăgânizare“ progresi­vă a vieţii publice în cadrul cul­tu­­lui imperial prin interzicerea sa­crificiilor în cadrul magistra­tu­­rilor. Şi, deja pe la 313-314, creş­tinează calendarul prin in­tro­­ducerea unei zile de odihnă o dată pe săptămână; aceasta era dies solis, ziua soarelui, a do­uăsprezecea zi a săptămânii pă­gâne a planetelor, care pentru creştini este cea dintâi zi a săp­tămânii, rezervată cultului, în amintirea Învierii Domnului lor; dies solis, care până atunci nu era o zi de odihnă, devenea du­minica creştină şi fără mun­că. Împăratul Constantin a re­u­şit astfel să facă creştinismul cea dintâi religie a imperiului. Pe deasupra, împăratul a reu­şit să evite orice revoltă, uzur­pa­re cu motive religioase sau răz­boi religios.

Prin politica sa de creşti­na­re, împăratul depăşeşte gra­ni­ţe­le imperiului. Scrisoarea pe ca­­re i-a trimis-o prin 324-325 marelui rege persan Shapur al II-lea este o mărturie în acest sens, fiind rodul politicii sale in­­tegratoare. În această scri­soa­­re, Constantin îşi mărtu­ri­seş­te cu patos credinţa creş­ti­nă. De asemenea, nu fără o a­nu­­­mită intenţie, aduce, înaintea „fratelui“ său de funcţie, un a­devărat elogiu al nebi­rui­tei pu­teri militare şi politice a Dum­­nezeului său, pe Care, sub sem­nul hristogramei şi a la­­ba­­rum-ului, a putut mereu con­ta. Şi, cum se poartă ca un ga­rant şi ocrotitor al tuturor creş­ti­ni­lor de pe pământ, îşi oferă aju­to­­rul său fraţilor creş­tini din Per­sia pentru a le ob­ţine şi ga­ran­ta acestora protecţia suve­ra­­nului local. Pe acesta din ur­mă chiar îl sfă­tu­ieş­te, deşi indirect, să înceapă a urma cu e­vla­vie calea creş­ti­nis­mului, ca­re aduce atâtea bi­nefaceri.

Constantin cel Mare a făcut din apărarea, promovarea şi răs­pândirea creştinismului un scop primordial al domniei sa­le, şi aceasta chiar dacă s-a bo­te­zat pe patul său de moarte, în luna mai a anului 337 (după cum am văzut, este sigur că era creş­tin în fond încă din 311-312, cu toate că, formal, nu ar fi fost încă botezat).

(Traducere şi adaptare din limba franceză de Silviu-Anton Lupu, după Klaus M. Girardet, „Le cheminement de Con­stan­tine le Grand vers le mo­no­théis­me chrétien [de 306 à 314]“, traduit de l’allemand par Pas­cal Pernet, in rev. Connai­s­sance des Pères de l’Église, nr. 109, mars 2008, pp. 2-21)