Slavici, 1924: „Nu! Oameni ca Eminescu nu pot să fie «xenofobi»“

Ziarele din perioada interbelică dedicau spaţii largi vieţii şi scrierilor lui Mihai Eminescu. Pornind de la mărturiile celor ce l-au cunoscut sau având ca punct de plecare chiar scrierile sale, oamenii de cultură ai epocii disecau scrierile poetului, iar uneori întreţineau polemici pe marginea unor idei ale acestuia. Şerban Cioculescu, de exemplu, făcea o analiză scrisorilor adresate de Mihai Eminescu tatălui său, iar Ioan Slavici lua apărarea poetului atunci când Panait Istrati scria că „sărmanul Eminescu“ s-a condamnat la „o meschină notorietate naţională“.

Şerban Cioculescu analizează „O scrisoare a lui M. Eminescu“ în ziarul „Adevărul“ din 30 august 1933 aratând că „Scrisoarea pe care o publicăm mai jos ne-a fost cedată de d. Radu Popea, păstrată de la tatăl d-sale, fost ziarist, contimporan şi cunoscut al poetului“. Scrisoarea este „un bilet adresat lui Iacob Negruzzi“ din anul 1881.

„«Iubite Jacques, Iartă-mă că nu ţi-am răspuns imediat şi crede că şi regalitatea e un lucru ce-l ia pe dinainte pe un biet gazetar, în cât nu găseşti un minut liber spre a răspunde la scrisori primite. Scrisoarea a IV-a o are Maiorescu şi va aduce-o cu sine la Iaşi. Dacă treceai atunci seara pe la club, ţi-o dădeam, căci era pusă deja în plic. Joi, am mai trebuit sâo citesc în Junimea locală şi aşa a rămas în mâinile lui Maiorescu. Salutări multe de la al tău M. Eminescu. N. B. Salutări la caracuda de toată mâna. Bucureşti, 18 martie»“.

„După cum se vede, Eminescu răspunde secretarului de redacţie al «Convorbirilor Literare», scuzându-se de întârziere, referitor la «Scrisoarea a IV-a» care a apărut în revistă curând apoi. Pretextul săbvei este profesional: proclamarea regatului, eveniment istoric, covărşitor mai ales pentru ziaristul profesio-nist. În aceeaşi zi de 18 martie 1881, pare-se mai uşurată în punct de vedere redacţional, redactorul «Timpului» mai scrie şi tatălui său, cu aceeaşi scuză exprimată cam în aceiaşi termeni, la fel de pitoreşti. O reproducem întreagă păstrându-i în tocmai ortografia şi punctuaţia“, scria Şerban Cioculescu.

„Iubite tată, M’am bucurat mult primind scrisoare D-tale în versuri şi m’am întristat aflând de ea că nu eşti tocmai bine. Altfel, şi eu am avut acele friguri de primăvară, atât de obicinuite în ţară la noi. N’am răspuns numai decât pentru că m’a apucat proclamarea regatului pe dinainte şiân asemenea împrejurări, noi, negustorii de gogoşi şi de braşoave, adică noi gazatarii, suntem foarte ocupaţi.

Aş dori din toată inima să vin acasă să ve ved, dac’aş găsi vr’un om de încredere care să’mi ţie locul, căci negustoria asta, pe lângă că n’aduce nimic, nici nu te îngăduie să închizi o zi două dugheana şi să mai ei lumea’n cap, ci’n toate zilele trebuie omul să şi bate capul ca să afle minciuni noue. Dac’oiu putea scăpa iubite tată, fie acum, fie la vară, vin de sigur a casă. Îl rog pe Nicu să-mi scrie mai des şi să nu se uite la aceea că nu-i răspund, căci, dacă am aşa de puţină vreme de scris şi dacă mi-e acru sufletul de cerneală şi de condeiu, citesc totuşi cu multă bucurie scrisorile ce le primesc de la D-voastră. Sărutându-ţi mâinile şi dorindu-ţi multă sănătate şi voie bună, remăn al Dtale supus fiu Mihaiu»“.

„Îndărătul tonului glumeţ se întrezăreşte tragedia“

Criticul observă că „De la o scrisoare la alta, concepute desigur într-un ceas de bună dispoziţie, nu e numai expresia similară a scuzii, pe care am subliniat-o, dar şi o unitate de ton. (...) Ar fi interesant de urmărit, mai departe, la biblioteca Academiei Române, - timpul ne-a lipsit ca să facem verificarea - în colecţia «Timpului», resonanţa morală în aceeaşi zi a ziaristului, eventual graficul ei scoborâtor. Pentru că îndărătul tonului glumeţ se întrezăreşte tragedia profesionistului care nu s’a împăcat nici odată cu automatismul istovitor al meseriei sale. În altă parte, bunăoară, aceiaşi «negustorie de gogoşi şi de braşoave» care într’adevăr «n’aduce nimic» (...) e caracterizată din nou «negustoria asta de principii», dar cu câtă amărăciune!“

Şerban Cioculescu observă că „în scrisoarea noastră găsim aceeaşi nevoie fizică de odihnă, dorinţa de acasă, nostalgia de părinţi (mama sa Raluca murise în 1876) şi de fraţi (fratele său Nicu se afla de câtva timp la Ipoteşti lângă tatăl lor Gheorghe Eminovici. Legăturile sufleteşti dintre Mihaiu şi tatăl său erau acum mai bune ca oricând (...) Altădată zeflemitor al năravului poetic, încetul cu încetul Gh.Eminovici priveşte cu consideraţie bunul renume câştigat de fiul său în lumea literilor. (...)“.

Mihai „cetia «gazeturile babacului» ce le primea dela Iaşi“

Patriotismul lui Eminescu a fost comentat în fel şi chip, unii s-au raportat chiar la un eveniment din copilărie, Unirea Principatelor, pentru a arăta cât de patriot era poetul. În „Cuza Vodă şi Eminescu“, din „Universul“ de pe 25 ianuarie 1940, Octav Minar scria că „Toate actele copilăriei ne dovedesc că Eminescu iubise pe ţărani, că era doritor să cunoască istoria neamului românesc, că parvenise să se iniţieze în tainele pline de exemple şi fapte strălucite povestite de cronicari. În casa părintească din Ipoteşti a cunoscut dragostea de ţară citind cărţile adunate cu multă sfinţenie de tatăl său (...)“.

Autorul articolului arată că pentru Eminescu „unirea principatelor a jucat un rol covârşitor“ deşi tatăl poetului era un „duşman neîmpăcat al Unirii: «Scumpa noastră Moldovă ar fi amarnic lovită dacă graniţa dela Focşani ar dispare»“ aşa cum îi scria caimacanului Vogoride căminarul Eminovici, din relatările lui Octav Minar.

În schimb, aşa cum dezvăluie autorul articolului, „Eminescu în vârstă de aproape zece ani se interesa de această mişcare patriotică. Cetia «gazeturile babacului» ce le primea dela Iaşi. Nicu Eminovici, fratele său, notează întrâun «Memoriu» următoarele: «Cu mult înainte de Unirea Principatelor vânjolelile politice schimbase cu totul pe toţi oamenii din satul nostru. Veştile veneau rar de tot. Cine drumuia la Eşi aducea fel de fel de parascovenii despre întâmplările din capitala Moldovei. Noi, copiii, nu ştiam ce o să se întâmple, nici nu îndrăzneam să întrebăm pe tata care dela o vreme era veşnic posomorât, şi parcă mă făcea să cred că ştie multe lucruri tainice“.

După un timp, aşa cum poveşteşte Nicu Eminovici ,„oamenii se adunară în faţa casei popei Vasile, fratele lui Ioan Iconomu dela Biserica Uspenia din Botuşeni. Mihai era în mijlocul lor şi pesemne auzise ce s’a petrecut, căci venind acasă începu să strige prin ogradă de bucurie: «Ura! Trăiască Unirea!». Şi, fără să mai aştepte, începu de cu noapte să împodobească gardul şi pridvorul casei noastre cu brad verde şi să ghirlăndească ferestrele cu steguleţe şi flori de hârtie colorată. De unde le scotocise, nimeni n’a ştiut»“. Mihai a participat apoi la marea sărbătoare din Ipoteşti, afându-se în mijocul ţăranilor care dansau şi se bucurau, scrie Octav Minar, citând din «Memoriile» fratelui lui Mihai Eminescu“.

„Dându-se pe sine însuşi jertfă, Eminescu cauza omenirii o servea“

„Naţionalismul şi umanitarismul lui Eminescu“ este un articol din „Adevărul“ de pe 1 noiembrie 1924, semnat de Ioan Slavici. Aici, Slavici îi ia apărarea lui Eminescu, prietenul său, pornind de la o remarcă făcută de Panait Istrati care spunea că „Eminescu s’a condamnat pe sine însuşi, şi-a mărginit propria sa operă la o meschină notorietate naţională, când, ca ideal de progres uman, s’a mulţumit să do-rească doar binele ţării sale“. „Sărmane Mihai Eminescu - mai zice. Minte străfulgerată de geniale gândiri, cât ţi-a fost de greu să pricepi pe uriaşii descoperitori şi propovăduitori ai ideii de desrobire internaţională, cu care ai fost doar contimporan“.

Slavici explică în articol cum sentimentul patriotic porneşte de la sentimentele care îi leagă pe membrii unei familii şi de la respectul faţă de trecut, apoi arată că „omenirea nu din oameni ci din popoare fireşte închegate e alcătuită, şi dacă viaţa vreunuia dintre popoare e zdruncinată, se sbate întreaga omenire. Dându-se pe sine însuşi jertfă pentruca să ridice nivelul moral şi in-telectual al poporului român, Eminescu cauza omenirii o servea. Nu-i adevărat că el se mărginea la o «meschină» notorietate «dorind numai binele ţării sale». El punea în gândul lui sus pe toţi cei ce ostăniau şi aduceau jertfe, ca să scadă durerile omeneşti (...) Sus punea el în gândul lui pe domnii ori pe boierii care au întemeiat aşezăminte culturale, au zidit biserici şi au înfiinţat mânăstiri, spitaluri ori alte aşezăminte de binefacere“.

Ioan Slavici credea că „poate d. Istrati să stea fără de supărare alăturea de «sărmanul Eminescu»“. „Pentru dânsul (n.r., Eminescu) oamenii toţi erau deopotrivă şi în toate clipele vieţii lui a ţinut să nu-şi facă neamul nici de ruşine, nici urgisit (...) Nu! - oameni ca Eminescu nu pot să fie «xenofobi». Vorbind despre «străinătate» şi despre «cei ce au îndrăgit străinii», Eminescu avea în vedere pe cei ce întrâun fel sau într’altul ne împiedecau în desvoltarea potrivită în firea poporului român şi cu tradiţiunile lui culturale“.