Soluţii pentru supravieţuirea mănăstirilor româneşti la începutul secolului trecut

Legislaţia iniţiată de Alexandru Ioan Cuza în anii 1863-1864 a afectat grav perpetuarea vieţii monahale. S-a început cu secularizarea averilor mănăstirilor închinate aşezămintelor din străinătate, chiar şi a celor neînchinate şi considerate "naţionale", continuându-se cu limitarea personalului monahal, prin impunerea unor condiţii la intrarea în tagma monahală la vârsta senectuţii. Eşafodajul legislativ cuzist a mai constat în ridicarea autorizaţiilor de funcţionare a aşezămintelor monahale în funcţie de venituri şi exercitarea unui control riguros al statului asupra administrării averilor. Toate acestea se făcuseră în spiritul ideilor liberale manifestate în timpul Revoluţiei de la 1848, dar loveau grav în interesele Bisericii şi chiar în supravieţuirea monahismului românesc. Multe mănăstiri au fost închise, lăcaşurile de cult fiind transformate în biserici parohiale, iar fostele proprietăţi funciare prin care fuseseră împroprietăriţi ţăranii, ajunseseră în cele din urmă în mâinile marilor arendaşi, care au provocat răscoalele de la 1888 şi 1907. La începutul sec. al XX-lea, monahismul românesc se zbătea între supravieţuire şi dispariţie, statul de inspiraţie liberală exercitând permanent şi în cele mai mici detalii un control asupra a tot ceea ce funcţiona în aparatul bisericesc. În această situaţie, au fost monahi care au căutat soluţii practice care să adapteze aşezămintele la condiţiile socio-economice impuse de aparatul de stat. De pildă, la 1909, arhimandritul Nifon Popescu, stareţul Mănăstirii Sinaia, era de părere că înfiinţarea unor ateliere meşteşugăreşti în mănăstirile care încă mai funcţionau puteau aduce cel puţin minimum de suport economic necesar perpetuării vieţii monahale. El aducea în atenţie 15 soluţii, din care desprindem următoarele: "S-ar putea înfiinţa în monastirile de călugări ateliere pentru facerea sfintelor icoane după ritul ortodox, trimiţându-se elevi în acest scop la fabricile de iconografie din Rusia; s-ar putea înfiinţa: cultura albinelor şi extragerea cerii, ateliere pentru fabricarea lumânărilor de ceară curată, ateliere pentru fabricarea obiectelor de metal, argint etc., pentru cultul nostru divin; atelier de sculptură şi strungărie în lemn pentru obiectele bisericeşti ca: tâmple, tronuri domneşti, strane, analoage, iconostase şi tot soiul de cioplituri mărunte; ateliere pentru croit şi cusut costumele seminariştilor şi a hainelor preoţeşti şi, în sfârşit, monahii ar putea fi întrebuinţaţi şi pentru alte ocupaţiuni felurite, ca împletituri de papură pentru biserici, rogojini, legatul cărţilor etc". Pentru materializarea acestor idei, acelaşi arhimandrit propunea ca instituţia Casei Bisericii (predecesorul Ministerului Cultelor) "să procure maşinile şi toate instrumentele necesare atelierelor, precum şi materialele de fabricaţiune; iar din produsul muncii ar putea da gratificaţii în bani monahilor ce s-ar osteni, precum şi toată întreţinerea cum şi îmbrăcămintea. Casa Bisericii ar putea înfiinţa în centrele mai populate ale fiecărui judeţ câte un magazin în care să se desfacă produsul monahilor cu preţ fixat, în folosul Casei Bisericii; s-ar putea întrebuinţa monahi pentru vânzarea mărfurilor în chestiune. Pentru conducerea regulată a activităţii interioare s-ar putea numi oameni de încredere şi cu tragere de inimă tot dintre monahi". În privinţa mănăstirilor de monahii, acelaşi arhimandrit era de părere că "e accentuată deja o activitate, în majoritate, maicile ocupându-se cu industria casnică" şi astfel "rămâne numai ca munca lor să se regulamenteze". Prin urmare se propunea ca instituţia "Casa Bisericii să le procure războaiele şi tot felul de aparate relative ocupaţiunii fiecăreia pentru urzeala firelor, vopsitorie, ciorăpărie, tricotaj etc. Tot Casa Bisericii să procure monahiilor şi lâna, bumbacul şi tot felul de materiale, dând comenzi ce anume stofe să se ţeasă şi câtă cantitate; la ridicarea materiei munca depusă de monahii s-ar plăti în bani pe metru ţesut. Stofele şi tot felul de ţesături, broderii şi, în fine, tot produsul în general al muncii monahiilor se va putea depune cu preţuri la magazinele de desfacere ale Casei Bisericii, despre care s-a vorbit deja mai sus. O altă parte dintre monahii s-ar putea însărcina cu creşterea viermilor de mătase pentru producerea borangicului necesar stofelor ce se efectuează în monastirea lor, în aceleaşi condiţiuni ca şi cele ce muncesc în războaie". Ideile arhimandritului sinait erau necesare pentru monahismul românesc, chiar dacă porneau dintr-o viziune utilitaristă. Cu toate acestea, prea puţin din aceste idei au fost puse în practică, deoarece se vedeau semnele primei conflagraţii mondiale.