Sovietcultura şi optimismul leninist

Timp de mai bine de jumătate de secol, România a cunoscut tirania comunistă sub toate înfăţişările ei, fiind închisă alături de alte ţări central şi est europene în ceea ce - cu multă candoare, dar şi cu cinism - a fost numit „lagărul socialist“. Stăpânul şi gardianul necontestat al acestui lagăr a fost Uniunea Sovietică, ţară care şi-a adjudecat o dată cu o bună parte a continentului european şi a lumii, implicit, şi statutul de superputere, exercitat în paralel cu Statele Unite ale Americii.

Consecinţele acestui eveniment istoric, care a marcat profund cea de-a doua jumătate a secolului trecut, au fost dramatice pentru toate ţările captive - incluse în Imperiul Roşu - care s-au văzut

brusc separate de lumea liberă. Atunci când „războiul rece“ a fost practic încheiat, ţările cu regimuri foste comuniste din Europa şi aflate mult timp în orbita Moscovei au trăit - şi unele trăiesc încă - consecinţele pe care pierderea unui război convenţional le-ar fi generat: mizerie economică, frământări sociale, dezintegrare, ascensiunea unui naţionalism revanşard, în fine, tot ceea ce încape în sintagma „sfârşitul unei lumi“.

Toate aceste realităţi care au însoţit „tranziţia“ se găsesc pe lunga notă de plată pe care astfel de ţări trebuie să o plătească pentru racordarea lor, din nou, la lumea liberă de care, fără voia lor, au fost rupte după cel de-al Doilea Război Mondial. Instaurarea comunismului în centrul şi estul Europei poate fi privit, din perspectiva celor care l-au trăit, ca o tragică întrerupere a unei evoluţii normale în lumea civilizată a continentului.

Virajul naţional-comunist

Dincolo de procesul comunizării, servit de lacheii locali şi desfăşurat în prezenţa şi cu ajutorul nemijlocit al Armatei Roşii şi a trimişilor Moscovei, s-a produs, în paralel, un alt tragic proces de dimensiuni istorice, şi anume, procesul sovietizării. Este necesar să menţionăm aici că acest proces s-a desfăşurat pe perioade de timp diferite în ţările devenite satelit al Uniunii Sovietice. Astfel, dacă în Cehoslovacia sau în Germania răsăriteană acest proces a continuat practic până la sfârşitul comunismului cu unele hiatusuri, în cazul României, procesul a intrat în declin la sfârşitul anilor â50 şi la începutul deceniului următor. Practic, o dată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu a fost instaurat naţional-comunismul, care a înlocuit şi ultimele rămăşiţe lăsate de sovietizare. Fără a face aici stricte delimitări terminologice şi conceptuale, de altfel extrem de necesare, doresc să precizez că folosesc termenul sovietizare ca sinonim al rusificării în perioada comunismului, concedând latura strict politică a acestui proces sferei de cuprindere a termenului comunizare.

Cum stăm cu cercetarea subiectului

După 1989 a apărut o bogată istoriografie dedicată vieţii politice şi schimbărilor la nivelul acesteia din perioada comunistă a României. Peisajul a fost completat de numeroase lucrări memorialistice, de articole şi studii. Mai mult, deşi parţial, accesul cercetătorilor la sursele primare cu referire la această perioadă s-a concretizat şi în câteva culegeri de documente extrem de utile. Se poate deci aprecia că aspectele legate de istoria politică sunt în general bine cunoscute. Cu certitudine, nu va trece mult timp până când va apărea o lucrare de sinteză de mari dimensiuni dedicată istoriei României din 1948 şi până în 1989, lucrare a cărei lipsă o simţim încă. Cu toate acestea, sunt încă unele aspecte ale comunismului în România care au fost mai puţin investigate. Mă refer aici la istoria unor domenii ale culturii cu mare impact în rândul publicului larg aşa cum sunt teatrul sau cinematografia, de exemplu. De asemenea, cred că şi educaţia publică, şcoala şi învăţământul sunt domenii care merită o mai mare atenţie a cercetătorilor preocupaţi de istoria recentă.

În cele ce urmează mă voi opri tocmai asupra acestor domenii, cu dorinţa de a descifra modalităţile în care s-a produs fenomenul sovietizării şi maniera în care el s-a manifestat în câmpul cultural.

Baza documentară a intervenţiei mele cuprinde, alături de literatura de specialitate dedicată problematicii, şi documente de arhivă interne, surse arhivistice păstrate în colecţiile de la Open Society Archives, până acum inedite.

Nemulţumirile generalului Nicolae Ceauşescu

Un element de forţă al sovietizării în domeniul cultural a fost introducerea pe scară largă a limbii ruse în societatea românească. Astfel, un document din 1952 cu referire la această problemă menţiona: „La 14 aprilie 1952, Comisia pentru cursurile populare de limbă rusă s-a întrunit în strada Batiştei, în Bucureşti. Au fost prezenţi foarte mulţi delegaţi ai ARLUS. Generalul maior Nicolae Ceauşescu reprezenta Ministerul Forţelor Armate şi alături de el s-a aflat Iosif Bogdan, ambii criticând pasivitatea organizaţiilor de masă care nu s-au implicat îndeajuns pentru organizarea cursurilor de limbă rusă. Bogdan a arătat că, după luni întregi de eforturi, planul care prevedea organizarea de 10.000 de lecţii de rusă pe trimestru nu a fost îndeplinit, doar 6.000 dintre ele fiind în mod teoretic organizate. Colaborarea consiliilor locale rurale a fost nesatisfăcătoare. Au fost tipărite în van 275.000 de exemplare de lucrări metodice privind învăţarea limbii ruse. Acest manual se află pe lista obligatorie de achiziţie şi lectură în fabrici, hoteluri, case de cultură, dar, de fapt, el nu este solicitat. Bogdan a arătat că Ministerul Educaţiei a obţinut rezultate foarte slabe şi în ceea ce priveşte cursurile de limbă rusă organizate în URSS pentru profesorii români.

În ciuda acestui aspect, Uniunea Sovietică a declarat că este gata să accepte orice număr de profesori din România care s-ar înscrie la astfel de cursuri, Bogdan prezentând şi o notă a Ambasadei Sovietice în acest sens. Generalul maior Ceauşescu a declarat că Ministerul Forţelor Armate doreşte organizarea de cursuri de limbă rusă la nivelul fiecărui batalion“.

„Trebuie să dezvoltăm la elevi un mod de gândire comunist“

Mas-media comunistă era şi ea un factor important în propagarea învăţării limbii ruse, criticând vehement pe cei care neglijau acest aspect sau pe cei care nu-i acordau cuvenita importanţă. Revista Cum vorbim - spre exemplu - critica vehement pe Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti şi Alexandru Graur că nu au „asimilat“ lucrările lui Stalin asupra lingvisticii. Gazeta învăţământului, organul Ministerului Educaţiei, publica un lung articol sub semnătura lui A. A. Gortzevski în care se preciza: „Limba rusă a devenit acum un mijloc puternic de educaţie politică comunistă a maselor muncitoare în spiritul marxism-leninismului şi al încrederii în victorie, a optimismului stalinist.

Este imposibil de conceput acum un savant sau inginer de valoare care să nu cunoască rusa. Cu toate acestea, doar trei ore pe săptămână au fost alocate rusei în planul de învăţământ pe anul şcolar 1950/1951 ceea ce este o situaţie anormală“. Mai mult – se sublinia în articol – metoda de învăţare se baza pe cea a profesoarei K. Z. Sirina care exprimase erezia că cele mai bune şi mai raţionale metode sunt cele ale lui West şi Palmer, metode de învăţare a limbii engleze şi că profesorii şi metodiştii ruşi, după revoluţia din 1917, au împrumutat de la americani şi englezi metodele lor de predare a limbilor străine ca şi cum limba rusă ar fi o limbă străină oarecare şi nu o limbă care ocupă un loc special în lume. Concluzia articolului era tranşantă: „La fiecare lecţie de limba rusă cuvintele tovarăşului Stalin privind legătura dintre limbă şi gândire trebuie avute în minte. În timp ce dezvoltăm elevilor capacitatea de a se exprima în limba rusă trebuie să le dezvoltăm deopotrivă şi un mod de gândire comunist“.