„Spaţiul hrăneşte imaginarul“

În săptămânalul francez „La Vie“, din ediţia de joi, 13 august 2009, Constance de Buor semnează un interviu realizat cu Jacques Arnould, teolog şi istoric al ştiinţelor din cadrul Centrului Naţional de Studii Spaţiale. Din acest interviu cititorii pot afla că, în pofida crizei ecologice, alimentare şi financiare, dimensiunea mitică şi mistică a cuceririi spaţiale este mereu alimentată. De asemenea, profesorul Jacques Arnould evidenţiază în cadrul acestui interviu că visul spaţial încă există în omul modern şi menţionează că teologia nu poate ignora experienţa umană a lumii, care trece mai ales prin ştiinţă.

În cadrul articolului publicat în ediţia din 13 august 2009, a săptămânalului „La Vie“, Constance de Buor subliniază faptul că Jacques Arnould revine asupra cuceririi spaţiale, a cărei aventură umanistă a bulversat reperele şi locul lui Dumnezeu.

În deschiderea interviului, autoarea articolului îl prezintă pe Jacques Arnould, teolog şi istoric al ştiinţelor, Jacques Arnould, care îşi pune gândirea şi munca în serviciul Centrului Naţional de Studii Spaţiale. Slujba lui este unică în acest domeniu: acest dominican de 48 de ani este însărcinat, în cadrul acestui Centru, cu misiunea de a se ocupa de problematicile etice. „Centrul Naţional de Studii Spaţiale nu m-a aşteptat pentru a-i elabora etica, dar este singura agenţie care a formalizat această nevoie“. Jacques Arnould continuă deci să-şi „reinventeze misiunea“, între cercetători şi marele public, instanţele gândirii şi marile operaţiuni de comunicare. Este membru al comitetului de pilotaj al serviciului Ovni din cadrul Centrului Naţional de Studii Spaţiale. Ce să facem cu resturile de nisip, pietriş şi alte materiale din spaţiu? Până unde să ne angajăm în securitatea spaţionauţilor? Cum să facem din sateliţii noştri de supraveghere mijloace de vigilenţă fraternală? Prin aceste întrebări, precum şi prin opinia sa asupra vechiului nostru vis spaţial sau a dialogului între ştiinţă şi credinţă, Jacques Arnould ne antrenează într-o pasionantă cugetare asupra modului în care cucerirea spaţială bulversează locul nostru în univers şi viaţa noastră în societate.

„Dimensiunea mitică şi mistică a cuceririi spaţiale este mereu alimentată“

Omul a mers pe Lună pentru ultima dată în 1972. Visul spaţial a dispărut înghiţit de criza ecologică, alimentară, financiară? La această primă întrebare Jacques Arnould explică că, de fiecare dată, „condiţiile de realizare sunt diferite, nu neapărat înglobate în prezent. Dar cu siguranţă că visul nu a dispărut. Dimensiunea mitică şi mistică a cuceririi spaţiale este mereu alimentată. Publicul este pasionat de imaginile din misiunile de explorare de pe Marte şi de pe Jupiter. În 2004, NASA a decis să anuleze ultima misiune de întreţinere a telescopului Hubble, care, la 600 km altitudine, efectuează un tur complet al Pământului în mai puţin de 100 de minute. Opinia publică a fost foarte emoţionată de acest lucru: imaginile trimise de pe Hubble erau de vis, nu se putea ca toate astea să se termine aşa. Oamenii de ştiinţă au ştiut cum să folosească această mobilizare, şi Nasa, care prevăzuse să oprească totul, a trimis în cele din urmă, în mai 2009, o misiune de întreţinere care permite prelungirea lui Hubble până în 2013, cel puţin!

„Mergem din surpriză în surpriză“

De asemenea, în cadru interviului acordat pentru publicaţia „La Vie“, Jacques Arnould explică şi de ce visul spaţial există încă în omul modern: „Omul a fost întotdeauna împărţit între viaţa sedentară şi cea nomadă. Timp de mii de ani, au existat cele două posibilităţi. Astăzi, putem merge peste tot în lume, dar nu mai putem duce o existenţă nomadă. Suntem închişi pe acestă panetă. Ar trebui să treacă mult timp până când spaţiul să ne permită să evadăm din viaţa noastră sedentară, dar, totodată, el îndeplineşte această funcţie în imaginarul nostru. Problematica etică pe care o dezvoltă în privinţa spaţiului se înscrie în continuitatea unei problematici umaniste: ea vizează în aceeaşi măsură să „concentreze cosmosul la dimensiunile umanităţii“ şi să „dilate umanitatea la dimensiunile cosmosului“ şi a evidenţiat şi faptul că omul are, şi în zilele noastre, de ce să mai fie mirat, „pentru că încă nu ştim tot ce există în jurul nostru. În infinitul mare şi în infinitul mic. De-abia în 1995 s-a constatat existenţa exoplanetelor, din afara sistemului solar, care se învârtesc în jurul unei alte stele. Mergem din surpriză în surpriză!

„Dezvoltarea incredibilă a ştiinţelor nu a împiedicat reducerea orizontului religios la sufletul uman“

Dezlegând întrebarea dacă descoperirile spaţiale au modificat părerea credincioşilor asupra creaţiei, percepţia lor asupra dimensiunii sale cosmice, teologul şi cercetătorul dominican a subliniat că, „în Occident, dezvoltarea incredibilă a ştiinţelor după secolul al XVII-lea nu a împiedicat reducerea orizontului religios la sufletul uman. Tot ce ţinea de lumea reală devenise o povară, tot ceea ce conta era mântuirea sufletului. În secolul al XX-lea, Teilhard de Chardin a adus în prim-plan dimensiunea cosmică a creaţiei prezentată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

„Toate subiectele de care mă ocup eu, în misiunea mea, privesc omul“

Referindu-se la felul în care poate influenţa activitatea spaţială modul nostru de a trăi în societate, Jaques Arnould arată că făcând acest ocol spaţial putem contribui la cugetarea etică asupra chestiunilor terestre. „Toate subiectele de care mă ocup eu, în misiunea mea, privesc omul. Reflectarea la poluarea spaţială, resturile pe care le lăsăm în spaţiu ne pot oferi câteva învăţăminte despre modul în care trebuie să gestionăm deşeurile de pe Pământ. În acest moment lucrez asupra utilizării sateliţilor, care văd totul şi care redistribuie permanent informaţiile. Aceste mijloace colaborează la un nou teatru al lumii, din care nu putem evada. Ca rezultat, nu aud decât reacţii de desconsiderare, care denunţă supravegherea omniprezentă. Ne rămâne o parte de libertate pe care trebuie să o ocupăm, transformând ideea de supraveghere într-una de vigilenţă fraternală: cu aceste tehnici suntem, mai mult ca niciodată, responsabili de ceilalţi. Nu vom mai putea spune că nu ştiam ce se întâmplă la vecinul nostru sau în celălalt capăt al lumii“, a spus Jaques Arnould.

În finalul dialogului, cercetătorul nostru s-a referit la dialogul dintre ştiinţă şi credinţă şi semnalează faptul că „ştiinţa se preocupă puţin de credinţă, dar ea admite prezenţa religiosului în organele ei de cugetare. Este o prezenţă esenţială, care îi cere să-şi impună limitele şi chestiunile legate de respectul omului. Cât despre teologie, aceasta nu poate ignora experienţa umană a lumii, care trece mai ales prin ştiinţă. Din punctul meu de vedere, eu prefer teologia naturală, prezentă încă de la Sfântul Pavel, care confruntă afirmaţiile sale cu realitatea şi acceptă să fie bulversată de experienţa umană“.

(Traducere şi adaptare de Georgiana BÂRA)