Stabilitatea sistemelor politice în condiţiile democratizării

Aşa cum certitudinea credinţei îl întăreşte pe om, îi dă putere şi îl motivează în viaţa sa cotidiană şi pe parcursul încercărilor la care este supus în timpul vieţii mundane, aşa şi stabilitatea este dezirabilă şi funcţionează în cadrul statului democratic, ca o stare mereu de urmărit şi care garantează liniştea şi tendinţa spre prosperitate a comunităţii. Spre deosebire de stabilitatea politică asigurată de regimurile totalitare, de regulă prin terorizarea cetăţenilor şi supremaţia de necontestat a instituţiilor şi autorităţilor în faţa indivizilor, cea democratică este mai costisitoare, mai greu de obţinut şi, mai ales, de menţinut. Această aserţiune cu valoare de truism vine să ne explice de ce asistăm astăzi la ceea ce se poate numi un cumul de crize în viaţa politică a statelor - inclusiv, România - în care procesul democratizării nu şi-a consumat încă toate etapele. Stabilitatea politică democratică nu este încremenirea în proiect şi nici „liniştea“ invocată de unii politicieni, ea este terenul germinativ al binelui social, cadrul propăşirii ulterioare a comunităţii. Stabilitatea democratică se obţine cel mai adesea printr-o mişcare de „jos în sus“, în care politicienii sunt permeabili la dorinţele electorilor lor, doleanţe pe care le asumă şi promovează. Stabilitatea obţinută de „sus în jos“ este mai curând friabilă şi asociată atitudinilor melioriste ale oamenilor politici, care îşi asumă rolul de „pedagogi naţionali“ şi „difuzori ai democraţiei“. În cele ce urmează, vom comenta pe marginea stabilităţii politice în procesul democratizării.

Istoria dezvoltării unui număr mare de ţări occidentale demonstrează fără putinţă de tăgadă faptul că sistemele politice şi elementele lor de bază pot funcţiona de o manieră eficientă doar în cazul unei dezvoltări stabile a lor.

Stabilitatea sistemelor politice liberal-democrate presupune o probabilitate sporită a perpetuării caracterului democratic şi un grad scăzut al violenţei publice latente sau manifeste. În aceste sisteme politice, puterea este exercitată în conformitate cu normele constituţionale, ceea ce înseamnă că guvernanţii nu violează drepturile fundamentale ale indivizilor în procesul implementării politicilor lor. Astfel de drepturi precum libertatea proprietăţii, dreptul la opoziţie, libertatea presei, religiei, expresiei sunt sacrosante.

În opinia lui V. Pugaciov, aceste sisteme politice comportă un şir de trăsături comune: cea mai importantă fiind investirea poporului cu funcţia de legitimare într-un stat suveran. Suveranitatea populară desemnează o stare de fapt când poporul reprezintă sursa puterii constituţionale din sfat, el alegând reprezentanţii săi şi schimbându-i periodic; în unele ţări poporul poate chiar să participe în mod nemijlocit la procesul de elaborare şi adoptare a legilor prin intermediul referendumurilor, egalitatea între cetăţeni. Democraţia asigură, cel puţin, egalitatea drepturilor electorale ale cetăţenilor, domnia majorităţii şi caracterul electiv al principalelor organe de stat.

În acelaşi timp, stabilitatea socială reprezintă o condiţie esenţială pentru reformarea societăţii, fiind un factor indispensabil al dezvoltării ei durabile, ce asigură o funcţionare echilibrată a tuturor instituţiilor politice.

Regimul constituţional, condiţie a stabilităţii

În ştiinţa politică occidentală există mai multe abordări ale ideii de stabilitate.

În primul rînd, stabilitatea semnifică absenţa în interiorul societăţii a unui pericol real de exercitare nelegitimă a violenţei sau capacitatea statului de a face faţă escaladării violenţei în situaţiile limită. Politologul american S. M. Lipset consideră că stabilitatea oricărui regim politic este determinată de abilitatea sa, permanentă de abordare a deciziilor şi de asigurare a respectării lor fără recurgere la forţă. De aceeaşi părere este şi A. Leiphart, care caracterizează stabilitatea regimului democratic printr-un grad redus de violenţă politică fie ea latentă sau manifestă. Unii politologi recurg la clasificarea formelor „stabilităţii“ în funcţie de mijloacele realizării lor. În acest sens, politologul american F. Iaworski delimitează stabilitatea „minimală“ şi cea „democratică“. Primul din aceste două termene indică doar absenţa în interiorul statelor ale unor războaie civile sau alte forme de conflicte armate. O astfel de stabilitate este accesibilă şi prin mijloace autoritare. La rândul său, stabilitatea „democratică“ este asociată cu capabilitatea, admisă de mai mulţi politologi, a structurilor democratice de a sancţiona rapid la fluctuaţiile atitudinilor sociale. Stabilitatea, din acest punct de vedere, este analizată ca o funcţie a democraţiei, incluzând, în acelaşi timp, şi participarea cetăţenilor la gestionarea statului prin intermediul instituţiilor societăţii civile. Unul dintre factorii determinanţi ai stabilităţii este considerată şi existenţa regimului constituţional. S. Huntington defineşte stabilitatea ca fiind „ordine plus continuitate“, modelul organizării puterii păstrând pentru o perioadă îndelungată trăsăturile sale preeminente.

Fără aprobarea societăţii, programele guvernamentale eşuează

Stabilitatea poate fi văzută şi ca o consecinţă a legitimităţii puterii. La rândul său, legitimitatea puterii într-o societate contribuie la sporirea eficienţei ei. Iată de ce este acreditată ideea că principala cauză a instabilităţii sistemelor democratice şi a altor sisteme politice aflate într-o fază de democratizare rezidă în conexiunea şi complementaritatea dintre legitimitate şi eficienţă redusă. De asemenea, este important şi felul cum guvernanţii îşi exercită atribuţiile, de aceasta depinzând legitimitatea regimului politic. Legitimitatea este însă susceptibilă şi influenţei altor factori, independenţi de eficienţa politicilor realizate de elita conducătoare - tradiţii, sistemul de valori, influenţele externe, etc.

Există însă diferite opinii cu privire la legitimitate, fiind identificate mai multe surse ale ei.

Astăzi, un număr impresionant de politologi preferă să vorbească nu atât despre legitimitate, cât despre susţinerea de către populaţie a sistemului politic şi a valorilor lui fundamentale. O astfel de concluzie este pe deplin justificată, deoarece legitimitatea deficitară a regimurilor blochează deseori posibilitatea obţinerii unui randament sporit, în aceste condiţii, guvernanţii nu mai pot conta pe suportul societăţii, în vederea traducerii în fapt a programelor lor.

Este binecunoscut faptul, că programele guvernamentale nu-şi ating obiectivele, în cazul în care se confruntă cu oprobriul societăţii şi când în sânul elitei politice apar elemente ostile regimului. De aceea, eficienţa devine un obiectiv abordabil doar în acele sisteme politice, în care ideile democratice aveau priză în rândurile populaţiei chiar şi în perioada regimului dictatorial care se eroda din această cauză. Este necesar de menţionat că sistemele politice cu un nivel scăzut de legitimitate politică exercită un impact negativ asupra afluxului de investiţii în ţară şi asupra relaţiilor economice externe ale ei.

Creşterea economică poate afecta stabilitatea

Stabilitatea este interpretată şi ca lipsa unor schimbări structurale din sistemul politic sau ca existenţa capacităţii de a le controla. Prin urmare, într-un sistem stabil, procesul politic fie nu conduce la transformări radicale, fie aceste mutaţii reprezintă o parte componentă a unei strategii, elaborate de elita conducătoare.

Stabilitatea apare şi ca un model comportamental şi atribut social. În acest caz, sensul ei se rezumă la acea poziţie pe care o ocupă indivizii în societate care le conferă o conduită socială în limitele acceptabilului.

Politologii americani A. Daff şi D. Mackamant, punând în discuţie chestiunea stabilităţii şi a instabilităţii, au subliniat faptul că este necesar de a analiza următoarele date: atitudinea populaţiei faţă de procesul politic şi rezervele interne ale sistemului politic. Ei identifică următoarele criterii ale stabilităţii: prevalenţa ajutorului social faţă de mobilizarea socială; ritmurile sporite ale dezvoltării economice; distribuţia uniformă a veniturilor; existenţa rezervelor de potenţial de acţiune politică; răspândirea partidelor politice instituţionalizate cu caracter de masă, care asigură implicarea cetăţenilor în viaţa politică. Aceşti politologi stăruie şi asupra faptului că stabilitatea nu este într-un mod direct o funcţie a dezvoltării economice, deoarece, în primul rând, ordinea socială, bazată pe legătură strânsă dintre economie şi stat, poate deveni un factor „represiv şi absolut deplorabil“ şi, în al doilea rând, în ţările care traversează o perioadă de modernizare creşterea economică poate, deseori, servi drept un factor perturbator (polarizarea societăţii, diferenţierea, creşterea şomajului).

Practica, mai complicată ca teoria

Condiţiile şi factorii trecuţi în revistă reprezintă, luaţi în ansamblu, un model ideal al stabilităţii politice. Este evident că în practică acest model nu poate fi regăsit în deplinătate. Dar în

toate cazurile drept condiţii cheie ale stabilităţii politice transpare legalitatea şi eficienţa sistemului politic al societăţii; existenţa unei baze sociale necesare pentru susţinerea instituţiilor statului; consensul între forţele social-politice dominante în ceea ce priveşte obiectivele şi sarcinile de bază ale dezvoltării ţării; consolidarea ţării în jurul unui scop universalmente recunoscut; aplanarea şi prevenirea rapidă a conflictelor; orientarea şi atribuirea conotaţiilor de rigoare fluxului de informaţie politică de către elita iniţiatoare a comunicării. (În numerele următoare vom continua să vorbim despre factorii care afectează stabilitatea, cât şi despre dificultatea creării unei culturi democratice)