Stânca şi Leul

Antonio Paolucci a relatat în ediţia din 14 decembrie a publicaţiei „Osservatore romano“ evenimentul prezentării operei „Sfântul Petru şi Sfântul Marcu. Artă şi iconografie“, a Letiziei Caselli, directorul muzeelor din Vatican. La evenimentul din 13 noiembrie 2009, în sala sinodală a Vaticanului, Letizia Caselli, directorul muzeelor din Vatican, a rostit un cuvânt festiv în care a subliniat că Sfântul Marcu şi Sfântul Petru au fost cu adevărat împreună în aghiografie şi în iconografie, în legendă şi în istorie, pe un mal şi pe celălalt al Mării Adriatice.

Autorul articolului arată că Letizia Caselli în cuvântul său a dezvoltat raţiunile acestei proximităţi. „Trebuie să precizăm că Petru şi Marcu au avut în istorie destine cu totul diferite. Primul, profund credincios, al doilea, aproape exclusiv politic. Sfântul Petru este pentru toţi caput Ecclesiae, primul Papă, cel care justifică, în ecumenismul catolic, succesiunea apostolică. Sfântul Marcu, dimpotrivă, a devenit chiar de la început emblema unui stat. În timpul celor zece secole ale istoriei sale, Republica oligarhică veneţiană s-a identificat cu numele evanghelistului. A spune Sfântul Marcu în acea perioadă însemna a spune Veneţia. Leul înaripat cu o carte şi o sabie se afla în centrul pieţei principale din fiecare oraş al Regatului de Pământ, de la Split la Verona şi de la Corfu la Crema. Sfântul Marcu apărea pe antetul cancelariei ducale, pe sechin şi pe ducatul de aur, monede de referinţă în porturile Mediteranei, de la Constantinopol la Barcelona, de la Parma la Tunis. „Cum şi de ce leul, în viziunea pe care a avut-o Ioan la Patmos, a devenit emblema Republicii Veneţia şi cum, codificat în care iconografii, motivat de care raţiuni, s-a stabilit legătura, în acelaşi timp religioasă şi politică, cu Sfântul Petru, a cărui hegemonie se întindea pe celălalt mal al Adriaticii, din Dalmaţia până în Bosnia?“ Acesta este subiectul cărţii care a mobilizat, sub coordonarea Letiziei Caselli, mari specialişti, subliniază autorii articolului. Aceştia sunt iconografi, precum Giorgio Fedalto şi Fabrizio Crivello, istorici ai Bisericii, precum Antonio Niero, istorici ai artei, arheologi, specialişti în miniaturi şi în arte aplicate, precum Sergio Tavano, Nikola Jaksiae, Ennio Concina, Francesca Flores dâArcais, Ettore Merkel şi alţii. Obiectivul comun al tuturor este de a cotribui, recurgând fiecare la propria specialitate, pentru a clarifica aspectele derutante din historia marciana.

Hagiografia şi iconografia evanghelistului, bine definite şi consolidate

De asemenea, din cuprinsul articolului care sintetizează cuvântul Letiziei Caselli reiese că „între sfârşitul primului şi începutul celui de-al doilea mileniu, hagiografia şi iconografia evanghelistului sunt de acum bine definite şi consolidate, cel puţin în aria adriatică. Una şi cealaltă sunt rezultatul contaminării a două tradiţii mai mult sau mai puţin legendare, care închid totuşi în ele câteva fragmente de istorie. Există linia narativă greco-orientală şi linia latino-occidentală. Conform celei dintâi, Marcu a fondat Biserica din Alexandria, a devenit episcopul acesteia, a fost martirizat în timpul lui Nero, în anul 68, şi înmormântat în oraşul egiptean Boucoli. După legenda latină, Marcu a avut un destin roman şi veneţian, înainte de toate. El a sosit la Roma împreună cu Petru în 42, a fost însărcinat să evanghelizeze Aquileia şi regiunea din jurul acesteia, a murit la Alexandria, dar rămăşiţele sale lumeşti au fost aduse în Veneţia de către veneţieni în 828. De atunci, Marcu a devenit semnul identitar al unui oraş şi al unui stat. Este protectorul Veneţiei, înlocuindu-l pe grecul Theodor, este titularul basilicii care îi poartă numele, este emblema republicii. Există totuşi un element comun în cele două hagiografii. Marcu a fost ucenicul lui Petru, evanghelia sa a fost „dictată“ sau „aprobată“ de Fiul Domnului. Diferenţa este subtilă, dar importantă. Pe o inscripţie în fildeş care poate fi datată între secolele al VI-lea şi al VII-lea, conservată în Muzeul Victoria şi Albert de la Londra, îl vedem pe Sfântul Petru în ipostaza unui maestru aşezat pe scaun, dictând Evanghelia lui Marcu, care scrie umil, cu capul plecat“. De asemenea, se arată că câteva secole mai târziu, în mozaicurile din capela Zen a Sfântului Marcu - suntem la mijlocul secolului al XIII-lea iar iconografia Sfântului este stabilită cu desăvârşire - scena se schimbă. Îl vedem pe evanghelist scriind cartea singur şi înmânându-i-o apoi spre aprobare lui Petru, care îl binecuvântează.

Cel mai vechi portret al Sfântului Marcu se află pe o mică pictură pe lemn din Fayoum (sec. al VI-lea)

În acelaşi articol se arată de asemenea că în reelaborarea „politică“ pe care au făcut-o veneţienii operei Viaţa Sfântului Marcu, evanghelistul a crescut în rang şi în prestigiu. Nu mai este copist, ci autor. Cât despre prezenţa lui Petru alături de Marcu, aceasta este preţioasă pentru veneţieni şi trebuie subliniată şi pusă în valoare orice ar fi. „Cel mai vechi portret al Sfântului Marcu se află pe o mică pictură pe lemn din Fayoum (sec. al VI-lea), conservată în Biblioteca Naţională a Franţei. Este un bărbat robust, cu barbă, cu tâmple înalte, care ne priveşte frontal, cu nişte ochi negri. Cea mai veche imagine a lui Petru o cunoaştem deja. Aceasta se regăseşte pe celebrul basorelief în piatră din Aquilia, care, la sfârşitul secolului al IV-lea, îl reprezintă faţă în faţă cu Sfântul Pavel. Petru este stânca pe care este clădită Biserica de la Roma. De aceea populaţiile din Iliria, convertite la creştinismul occidental, l-au ales sfântul lor protector. Însă coasta orientală a Adriaticii - Dalmaţia, teritoriile croate şi bosniace - intră deja în orbita Veneţiei. Acest fapt explică de ce, de la Rab la Trogir, îi găsim pe Petru şi pe Marcu uniţi în iconografie“.

Importanţa vieţii contemplative

În acceaşi ediţie a publicaţiei sus-amintite găsim şi un material dedicat importanţei vieţii contemplative. Mănăstirile de maici sunt prezente pe toate continentele lumii. Conform celor mai recente estimări furnizate de Congregaţia pentru institutele de viaţă consacrată şi societăţile de viaţă apostolică, există 2635 de mănăstiri în Europa, 802 în America Latină, 301 în Asia, 279 în America de Nord, 140 în Africa, 21 în Oceania. Numai Italia numără 545 de mănăstiri. Prezenţa mănăstirilor se adaptează din ce în ce mai mult noilor situaţii şi constatăm, de aproximativ 20 de ani, o regăsire a vocaţiei în mănăstirile de maici. În Franţa, pe 15 octombrie 2008, episcopul de Bayonn, Lescar şi Oloron, Marc Aillet, a răspuns pozitiv cererii maicii stareţe de la Alençon, de a crea, cu aprobarea Vaticanului, o comunitate de maici carmelite la nord-est de Bearn. Este o comunitate tânără şi energică, alcătuită din zece călugăriţe, care s-au instalat în această parte a diocezei, la Simacourbe. Maicile noii mănăstiri au ca activitate fabricarea şi brodarea de veşminte şi ornamente liturgice.

Traducerea şi adaptarea de Georgiana BÂRA