Suferinţele mărturisitorului Virgil Maxim

În vremea celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost marcată de guvernarea antonesciană. În numai patru ani, România a cunoscut gloria şi decăderea, biruinţa în teritoriile dezrobite şi neajunsurile tăvălugului sovietic. În plan intern, actul de guvernare după principiile cazone a făcut multe victime, dintre aceştia numeroşi tineri cunoscând ororile anchetelor de la Siguranţă şi suferinţele din închisori. Invocând consolidarea puterii politice într-o perioadă în care România purta un război, autorităţile statului au trecut la arestări masive, cu acuzaţii din cele mai fanteziste. Un astfel de caz este al celor 10 elevi de la Şcoala Normală din Buzău acuzaţi de organizare în Frăţiile de Cruce, grupul nr. 14. Cap al acestei grupări a fost considerat tânărul Virgil Maxim, născut la 6 decembrie 1922, în Ciorani, judeţul Prahova, care i-ar fi succedat lui Marin Naidim, absolvent al Şcolii Normale în iunie 1942. Virgil Maxim a fost arestat la 1 noiembrie 1942, deşi în actele Siguranţei este trecută data de 12 noiembrie. A fost anchetat la Buzău şi la 1 decembrie mutat la Ploieşti în vederea înfăţişării la proces. Prin Sentinţa nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a Curţii Marţiale a Corpului 5 Teritorial Ploieşti, Virgil Maxim a fost condamnat la 25 ani muncă silnică şi anularea diplomelor şcolare, pentru „strângerea de cotizaţii şi contribuţii în scopuri urmărite de asociaţiuni interzise“ şi „constituirea de asociaţiuni clandestine potrivnice ordinei existente în stat“. După condamnare, Virgil Maxim a cunoscut ororile temniţelor de la Ploieşti şi Aiud (din decembrie 1942). La Aiud, sistemul executării pedepsei se desfăşura pe trei faze: „regimul celular“, adică singur în celulă, cu dreptul de a citi; „la comun“, alături de alţi 10-20 de deţinuţi, în celule mari, cu obligaţia de a participa la munci interioare, iar ultima fază consta în scoaterea la munci exterioare, în grădini de zarzavaturi. Deţinuţii aveau dreptul la duhovnic, dintre preoţii închişi, care să slujească în capela penitenciarului. Însă din martie 1943 s-a instituit un regim sever, prin izolare, înrăutăţirea hranei şi numeroase pedepse corporale. Credinţa a fost cea care l-a ajutat pe Virgil Maxim să supravieţuiască. Încă înainte de rebeliune, tânărul Maxim primise o educaţie religioasă în cadrul Frăţiilor de Cruce, evident marcată de motivaţia patriotică, dar şi politică legionară. La Aiud a avut şansa să cunoască caractere care să-l îndrume pe linia spirituală dezbrăcată de orice haină politică, o atitudine creştină mai presus de orice comportament lumesc. A intrat în grupul misticilor de la Aiud, unde se remarcau Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc, preotul Vasile Serghie, Traian Trifan sau Traian Marin. După 1945, regimul de detenţie s-a ameliorat, într-o perioadă deţinuţii putând duce o intensă activitate meditativă şi viaţă duhovnicească, atunci când au fost sculptate: chivotul pentru Mănăstirea Vladimireşti, candele de lemn, cruci şi troiţe în miniatură. Din 1946, alături de colegii de suferinţă, Maxim a lucrat la Galda, una din fermele agricole pe care penitenciarul le luase în arendă. După 1948, Maxim este transferat la Târgşor, unde cunoaşte începutul reeducării în rândul tinerilor. În 1950 este mutat în Reduitul de la Jilava şi din 1951 la Gherla. În mai 1954 este mutat la Văcăreşti, pentru a fi anchetat ca martor în procesul reeducării, refuzând însă să depună mărturie în sprijinul acuzării. Din acest motiv a fost trimis din nou la Aiud şi supus reeducării orchestrate de colonelul Crăciun. A fost eliberat la 1 august 1964, printre ultimii deţinuţi. Totuşi, libertatea a fost ca o a doua temniţă, deoarece Securitatea l-a urmărit permanent până în 1989.