Suferinţele părintelui Marcu (Constantin) Dumitru

S-a născut la 7 septembrie 1910, în familia agricultorului Stere Dumitru din localitatea prahoveană Hătcărău. După şcoala primară din satul natal (1918-1923), a învăţat croitoria la un atelier din Broaştele, de lângă Câmpina, apoi a urmat Liceul comercial din Ploieşti (1927-1932). În următorii patru ani a lucrat ca muncitor forestier la Societatea de cherestea „Valea Teleajenului“, ajungând chiar un angrosist de lemn şi în anii 1936-1938 având o băcănie în Ploieşti. În 1937 intră în Miş­carea legionară, în cuibul „Ra­răul“. În 1939 lucrează la Întreprinderea municipală Plo­ieşti, de unde în noiembrie acelaşi an va fi încorporat în Regimentul 1 Transmisiuni-Bu­cu­reşti. La denunţul unui comisar de Siguranţă, cum că ar fi com­plotat împotriva prim-ministrului Armand Călinescu şi chiar a regelui Carol al II-lea, Constantin Dumitru este arestat. Este anchetat la Ploieşti şi Bucureşti în condiţii groaznice, de nesu­por­tat pentru un om, astfel ob­ţi­nându-şi porecla de „Fa­chiru“. În fapt, el îi cunoştea pe cei care complotaseră. Prin sentinţa Tribunalului Corpului 2 Armată Bucureşti, tânărul Du­mitru primeşte o condamnare de 20 ani muncă silnică. Cunoaşte penitenciarul de la Jilava, apoi pe cel din Chişinău, de unde este evacuat la cedarea Basarabiei, mutat la Huşi, respectiv Văcă­reşti. Pe fondul ascensiunii legionarilor la putere, la 11 au­gust 1940 este amnistiat, dar eliberat abia la 4 septembrie. În timpul guvernării legionare refuză conducerea Corpului Muncitoresc legionar de la Ploieşti. La rebe­liune, în timp ce se afla într-o audienţă în biroul prefectului de Prahova, este împuşcat cu trei gloanţe: două în spate şi unul în cap. Este operat într-un spital din Ploieşti, pentru glonţul din cap medicii refuzând să intervină. Deoarece organele antonesciene declanşaseră seria arestărilor în rândul legionarilor, după trei săptămâni de spita­li­zare Cons­tan­tin Dumitru fuge din Ploieşti. Timp de doi ani se as­cunde pe Valea Prahovei şi în Bucureşti. Pentru că luase legă­tura cu un legionar, ulterior re­ţinut, la 10 noiembrie 1943 este arestat de Siguranţă. Este anchetat asupra presupuselor încercări de reor­ganizare pe linie legionară, re­fuzând să recu­noas­că acu­za­ţiile. Printr-o sentinţă a Curţii Marţiale Bucu­reşti din 24 de­ce­m­brie 1943 primeşte o con­damnare de 10 ani muncă silnică. Este trimis la Aiud, unde se alătură „grupului misticilor“, din care făceau parte: Traian Trifan, Marin Naidim, Ioan Iano­lide şi Anghel Papacioc. După război munceşte în cadrul fer­melor arendate de penitenciar de la Galda, Unirea şi Ciugudel. I se reduce pedeapsa cu doi ani şi jumătate. La expirarea pedepsei nu este eliberat. După un tranzit în lagărul Ghencea-Bucureşti, la 17 septembrie 1951 este inter­nat pentru 24 luni în colonia de muncă de la Bicaz, unde se ridica hidrocentrala. Aici a lucrat din greu, făcând mai multe norme pe zi în condiţii periculoase şi scă­pând cu viaţă în nenumărate rân­duri. Aşa a devenit cunoscut printre deţinuţi cu numele de „Costică, omul lui Dumnezeu“. În noiembrie 1953 este mutat în colonia de la Borzeşti, apoi în martie 1954 la Oneşti şi, în mai acelaşi an, din nou la Borzeşti. De aici, la 8 iunie 1954 este trimis în ancheta Securităţii din Ploieşti şi rearestat. La controlul medical i se depistează o „dis­trofie alimentară, edeme co­rec­tice ale membrelor infe­ri­oa­re“. Este anchetat pentru „mal­tratarea evreilor“ în timpul rebeliunii legionare. În fapt, era victima unei nefericite confuzii cu un legionar, contabil de meserie, care în timpul guvernării legionare făcuse parte din poliţia legionară, iar în iunie 1949 primise o con­dam­nare în lipsă de 20 ani muncă silnică (lot format din foşti membri ai poliţiei legionare). În cele din urmă, Securitatea face iden­ti­ficarea corectă a persoanei în cauză, cu numele de Cons­tan­tin Dumitrescu, apoi o trimite în Pe­ni­tenciarul Aiud. Cu toate acestea, la 18 ianuarie 1955, Constantin Dumitru este trimis în Peni­ten­ciarul Ploieşti, iar la 18 februarie acelaşi an, mutat la Gherla. (Va urma)