Suferinţele părintelui Marcu (Constantin) Dumitru (II)

Aflat în Gherla, la 22 februarie 1955 Constantin Dumitru înaintează un memoriu către conducerea Ministerului Afacerilor Interne în care explică abuzurile la care fusese supus de către Securitate. În iulie 1955 este mutat la Jilava, în vederea procesului de la Bucureşti. Conform Decretului nr. 421/1955, prin Decizia penală nr. 1412 din 17 decembrie 1955 este graţiat. Este eliberat la 15 aprilie 1956 din penitenciarul Jilava.

Încă din timpul detenţiei de la Aiud, Constantin Dumitru se gândise să intre în viaţa monahală. Vizitează mănăstirile Plumbuita şi Antim, se întâlneşte cu Felix Dubneac, îl găseşte pe părintele Benedict Ghiuş, care îi recomandă să meargă la Cernica pentru încercarea duhovnicească. Totuşi, o vreme locuieşte la domiciliul din Ploieşti, intrând în legătură cu foşti cunoscuţi din perioada interbelică sau din vremea detenţiei. În duminici şi sărbători sau în alte ocazii se întâlneşte cu aceştia, mai ales în biserici din Ploieşti. Îl regăseşte pe bunul său prieten din temniţa Aiudului, Anghel Papacioc, acum duhovnicul Arsenie de la Mănăstirea Slatina. Îi devine ucenic părintelui Arsenie, pentru care la 15 august 1957 intră ca frate în Slatina voievodală.

În noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, după Sfânta Liturghie din mănăstire, este arestat alături de duhovnicul său. După o percheziţie, cei doi sunt trimişi mai întâi la Suceava, apoi spre Bucureşti. Fratele Constantin Dumitru este lăsat la Securitatea Ploieşti, în timp ce Arsenie Papacioc trimis în ancheta de la Bucureşti pentru apartenenţa la Rugul Aprins. Constantin Dumitru este anchetat timp de un an, în condiţii îngrozitoare. Principala acuzaţie era de reorganizare a mişcării legionare „din fostul judeţ Prahova“ după eliberarea din 1956. Era un nou scenariu pus la cale de Securitate, la ordinul partidului. Anchetatorii susţineau că, prin legăturile sale cu foşti legionari şi clerici, unii din Rugul Aprins, cum era considerat Arsenie Papacioc, fratele Constantin ar fi participat la regruparea legionarilor din Prahova. El a refuzat să recunoască toate acuzaţiile, inclusiv cele pentru care fusese anchetat de Siguranţa carlistă şi cea antonesciană, în 1939 şi 1943. Cu toate maltratările fizice şi psihice la care a fost supus, el a refuzat să accepte acuzaţiile şi declaraţiile date de ceilalţi anchetaţi în lot, susţinând că abandonase lupta politică, pentru a se dedica vieţii monahale. Prin Sentinţa nr. 3 din 16 ianuarie 1960 a Tribunalului Militar Bucureşti, el a fost condamnat la 22 de ani muncă silnică, pentru „uneltire contra ordinii sociale“. A fost trimis la Jilava (25 octombrie 1959), unde i s-a luat dulama, apoi la Aiud, unde a cunoscut rigorile reeducării orchestrate de colonelul Gheorghe Crăciun. Majoritatea detenţiei o suportă în Zarcă, dar mai ales la Izolator, atunci când primea pedepse. De pildă, la 1 august 1960 este surprins de gardian în timp ce „scria probleme de religie“ pe o bucată de săpun. Pentru fapta sa a primit „5 zile de izolare cu regim sever“. A refuzat categoric să participe la reeducare, după cum arăta într-o declaraţie dată colonelului Crăciun. De aceea, a fost eliberat abia la 31 iulie 1964 din penitenciarul Aiud.