Teofil Ionescu, arhipăstorul românilor din vestul Europei

Istoria comunităţilor româneşti din afara graniţelor este extrem de complexă, mai ales după 1945, atunci când lumea a fost împărţită între două sisteme politice. Numai printr-o atentă cercetare a documentelor de arhivă se poate aduce lumină în ceea ce s-a numit exilul bisericesc din apusul Europei şi din America. Totodată, exilul bisericesc poate fi descoperit numai în contextul Războiului Rece. Aşadar, după căderea Cortinei de Fier, inevitabila ruptură a comunităţilor din apusul Europei faţă de Biserica-mamă de la Bucureşti s-a produs. În Apus rămăsese mitropolitul Visarion Puiu, trimis încă din 1944 de către patriarhul Nicodim să-i organizeze canonic pe românii din această parte a lumii. El a întemeiat o eparhie, încercând să organizeze chiar un sinod al bisericii româneşti din exil, dar interesele politicianiste ale unor români din Apus vor zădărnici această aspiraţie. Aşa se face că de Crăciunul anului 1954, la Sevres, a participat la hirotonirea arhimandritului Teofil Ionescu un mai vechi slujitor al românilor de la Paris. Noul arhiereu avea misiunea de a-i organiza canonic pe românii din Canada, apoi din Statele Unite, acolo unde exista o dispută pe terenul confesional românesc. Prin cârja episcopului Teofil, mitropolitul Visarion dorea să-i aducă pe românii din Apus sub acelaşi omofor. Opoziţia manifestată de unii clerici români din Statele Unite, susţinuţi chiar de autorităţile americane, l-a obligat pe episcopul Teofil ca după câţiva ani să se întoarcă în Europa. După 1958, Teofil Ionescu a luat locul mitropolitului Visarion Puiu, retras din tot acest păienjeniş al intrigilor şi intereselor disputate între românii din exil. Misiunea episcopului Teofil era extrem de grea, dar era chemat să o îndeplinească. A încercat să reactiveze canonic eparhia pentru românii din Franţa, Germania Federală şi Austria, însă a întâmpinat uneltirile autorităţilor comuniste de la Bucureşti. În 1972 a acceptat să revină la Biserica-mamă, dar nu pentru că îi ceruseră autorităţile statului român, ci pentru că avea convingerea că trebuie să intre în canonicitatea Patriarhiei Române. A murit cu durerea în suflet că nu a reuşit să-i readucă pe toţi românii din Apus în Biserica în care se botezaseră cu toţii.