Testamentul lui Avram Iancu

Proclamarea anului 2024 prin lege ca fiind Anul Avram Iancu pentru a celebra așa cum se cuvine împlinirea a două secole de la nașterea eroului Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania ne oferă acum prilejul de a ne opri o clipă din zbuciumul nostru cotidian și de a reflecta asupra istoriei noastre naționale din veacul al XIX-lea, dar și de a privi spre faptele și viața unor personalități de prim rang ale epocii.

Scurgerea ireversibilă a timpului și ritmul accelerat al schimbărilor generate de vremurile în care trăim au determinat în mod firesc și schimbarea percepției românilor asupra unor personalități ale veacurilor trecute. Testul timpului a așternut asupra unora colbul uitării, iar asupra altora strălucirea permanentă. Steaua lui Avram Iancu va avea însă mereu aceeași strălucire în spațiul transilvan mai ales, unde numele său este și astăzi venerat și respectat, iar acest lucru se datorează puternicei amintiri a ceea ce el a însemnat pentru românii ardeleni în 1848.

În focul revoluției: Prefect și comandant al legiunii Auraria Gemina

Avram Iancu a fost cel care, prin magnetismul personalității sale, i-a făcut pe toți românii din Transilvania să lupte cu însu­flețire pentru libertatea și drepturile lor naționale refuzate, în mod paradoxal, de repre­zen­tanții unei revoluții care fusese declan­șată pentru a obține libertatea unui alt popor și am numit aici revoluția maghiară condusă de Lajos Kossuth. În acei ani, 1848-1849, tânărul moț din Vidra de Sus, Avram Iancu, a întruchipat în faptele sale speranța unui neam care de prea mult timp nu fusese ascultat, ci doar tolerat. Avram Iancu era un bun orator, vorbele sale îi electrizau pe cei din jur și, după cum scrie Silviu Dragomir în monografia dedicată acestuia, poporul adunat îl asculta ca pe un sfânt, cu respect și venerație. De câte ori vorbea despre durerile și aspirațiile românilor, fața i se transfigura și oamenii vedeau întruchipate aceste dureri. Avram Iancu a fost prefect și comandant al legiunii denumite Auraria Gemina, alături de care a scris pagini nemuritoare de istorie, iar rezistența trupelor române din Munții Apuseni și faima conducătorului acelei veritabile armate au rămas pentru totdeauna în conștiința oamenilor. Încă din acei ani, Avram Iancu a fost privit ca un mare comandant militar și lider al românilor. „Noi privim la tine ca la soarele de meazăzi”, avea să-i declare Nicolae Bălcescu lui Iancu, sintetizând în aceste cuvinte ceea ce întreg Ardealul românesc gândea despre crăișorul munților și nu întâmplător, în ianuarie 1849, un alt lider al revoluției pașop­tiste din Țara Românească, Alexandru Golescu-Albu, îi scria lui Avram Iancu următoarele: „Iată, frate, că atâta ne-am amorat în tine cât ție descoperim tot secretul în interesul principatelor, la tine o să venim. În tine punem azi speranța ce o aveam în ­Magheru”. Cuvintele acestea rezidau din rezistența formidabilă pe care legiunea condusă de Avram Iancu o dovedise în luptele cu trupele revoluției ma­ghiare. Avram Iancu a redat ­poporului său, pentru o bucată de vreme, mândria și încrederea pierdută în forțele proprii, a șters preț de o clipă umilințele.

„Voim iară a vă spune, și exclamăm: de credeți în cer un Dumnezeu și pe pământ o patrie, luați alte mijloace de a trata cu noi, convingeți-vă deplin că între noi și voi armele niciodată nu pot hotărî, însă nu întârsieți, ca să nu se împlinească în voi cuvintele Scripturei: că va intra Mirele și voi nu veți avea untdelemn în candelele voastre”, le spunea Avram Iancu liderilor revoluției maghiare într-o scrisoare din 15 iunie 1849, cu doar câteva luni până când armatele țariste și habsburge aveau să oprească pentru totdeauna revoluția din Imperiu. Vedem aici conturată imaginea unui om sigur și puternic și, mai ales, conștient de ceea ce avea să se întâmple dacă cele două revoluții nu se aliau. Așa cum cunoaștem, revoluția a fost înfrântă, iar în Transilvania pentru Avram Iancu, pentru ceilalți lideri și pentru români urmările nu au fost prielnice. Suferințele românilor au continuat, dar acei ani 1848-1849 au servit drept pildă vie despre forța unei națiuni atunci când luptă pentru drepturile sale. Nu întâmplător actul de la 1 decembrie 1918 și-a tras seva, forța și legitimitatea tocmai din cenușa eroică a revoluției pașoptiste, după cum și în Țara Românească și Moldova unirea din 1859 și independența de la 1877-1878, momente fundamentale pentru istoria și devenirea românească, și-au tras seva din programul și ideile lui 1848.

Ultimele dorințe ale Crăișorului munților

La începutul toamnei anului 1849, revoluția din Imperiul Habsburgic s-a stins, iar mersul istoriei a fost necruțător. Pentru Avram Iancu au urmat doar decepții. Ajuns în capitala Imperiului cu scopul de a participa la o audiență cu „drăguțul de împărat”, Iancu a primit măgulitoarea ofertă a unui post însemnat la Viena. El a refuzat și a răspuns cu demnitate: „N-am fost în fruntea poporului ca să mă căpătuiesc eu și să stau departe aici de suferințele lui. Dacă se poate face ceva pentru popor, să se facă, iar pentru mine nu voi face nimic”. Umilit, închis și lovit de autoritățile austriece, el se retrage din viața publică. După cum afirmă istoricul Silviu Dragomir despre aceste clipe ale vieții lui Avram Iancu, el era un om „profund decepționat, nu mai răzbea lupta, iar mintea sa fu copleșită de o ceață care-i distrugea judecata limpede. Doinind cu un farmec nespus de dulce din fluier, el colindă apoi vreme de 20 de ani satele din Munții Apuseni, tot atâtea mărturii ale faptelor sale vitejești. „Eu nu-s Iancu, eu sunt numai umbra lui Iancu, Iancu e mort”, zicea de câte ori îl agrăia vreun prieten cunoscut. Poate că așa și era posteritatea lui Avram Iancu, începuse odată cu finalul tragic al revoluției, iar aura eroică a posterității sale avea să fie nemuritoare. Avram Iancu a trecut la cele veșnice în data de 10 septembrie 1872. După erou au rămas amintiri, cântece, poezii și legende. Multă vreme în satele moților din Apuseni în case, pe lângă icoane, fiecare familie avea, aidoma unor icoane, o imagine cu Avram Iancu. Istoriografia română a fost și este și în prezent preocupată de studierea biografiei și implicării lui Avram Iancu în marile evenimente ale timpului său. Prestigioși istorici de ieri și de azi au scris, la rândul lor, pagini valoroase despre însemnătatea faptelor lui Avram Iancu, eroul și liderul Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania.

„Ultima mea voinţă!”

Înainte de a porni în lungile sale drumuri prin Apuseni, în 1850, Avram Iancu a lăsat un testament care avea să fie publicat în presa transilvană după moartea sa și care a fost cunoscut de toată suflarea românească. Avram Iancu nu a lăsat bunuri, ci doar un testament moral, al luptei și al crezului său în națiunea română și în drepturile sale: „Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voesc dară şi hotărât dispun ca, după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul Naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Naţiunii mele. Câmpeni, 20 Decemvrie 1850. Avram Iancu m. p., advocat şi prefect emerit”.