Timişoara, începutul drumului spre libertate

▲ Un eveniment aparent banal avea să devină pretext pentru o revoltă cu urmări nebănuite pentru regimul lui Nicolae Ceauşescu ▲ Convins că aparatul represiv va înăbuşi protestele timişorenilor aşa cum se întâmplase la Braşov, după revolta de la 15 noiembrie 1987, dar şi în alte situaţii asemănătoare, Nicolae Ceauşescu pleacă într-o vizită în Iran, fără să bănuiască faptul că regimul său dictatorial îşi trăia ultimele zile ▲

Un eveniment aparent banal - evacuarea preotului reformat László Tökés - avea să devină pretext pentru o revoltă cu urmări nebănuite pentru regimul lui Nicolae Ceauşescu. În seara zilei de 15 decembrie 1989, mai mulţi enoriaşi se adună în faţa casei lui László Tökés, protestând împotriva evacuării acestuia din parohie. Ziua următoare, demonstraţia cuprinde întregul oraş Timişoara şi capătă rapid un caracter anticomunist. Se strigă pentru prima dată „Jos Ceauşescu!“. În pofida represaliilor autorităţilor, care deschid focul asupra manifestanţilor şi operează arestări masive, revolta creşte în intensitate.

Convins că aparatul represiv va înăbuşi protestele timişorenilor aşa cum se întâmplase la Braşov, după revolta de la 15 noiembrie 1987, dar şi în alte situaţii asemănătoare, Nicolae Ceauşescu pleacă într-o vizită în Iran, fără să bănuiască faptul că regimul său dictatorial îşi trăia ultimele zile. Întors din vizita la Teheran, el se adresează populaţiei, prin intermediul Televiziunii, în legătură cu evenimentele de la Timişoara, declarând că acestea sunt opera unor „huligani“ şi nu au nimic comun cu clasa muncitoare.

Pentru a condamna revolta din vestul ţării, convoacă, pe 21 decembrie în Capitală, o mare adunare menită să exprime „sprijinul“ populaţiei pentru conducerea de partid şi de stat. Însă, în faţa lui şi a acoliţilor săi, pe 21 va izbucni Revoluţia din Capitală.

Cronologia evenimentelor de la Timişoara

18 decembrie, luni

Timişoara - Militari ai Ministerului Apărării Naţionale şi ai Ministerului de Interne asigură paza Comitetului Judeţean al PCR şi a altor obiective strategice din oraş. Un grup de tineri se adună la intrarea în Catedrala mitropolitană, agită steaguri tricolore, cu stema RSR decupată, şi intonează „Deşteaptă-te, române!“. Se scandează: „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!“. Forţele de ordine deschid focul; sunt înregistraţi morţi şi răniţi.

19 decembrie, marţi

Timişoara - Majoritatea întreprinderilor din oraş îşi încetează activitatea. Se organizează mitinguri de protest, se formulează revendicări. Pe străzile oraşului, militarii fraternizează cu revoluţionarii. Se aude pentru prima dată scandându-se „Armata e cu noi!“. 40 de cadavre ale unor victime ale represiunii, neidentificate, sunt transportate, în secret, de la morga Spitalului Judeţean Timiş la Bucureşti, unde, în noaptea de 19 spre 20 decembrie, sunt incinerate la crematoriul „Cenuşa“.

20 decembrie, miercuri

Timişoara, dimineaţa: coloane de muncitori din întreprinderile oraşului se îndreaptă spre Piaţa Operei. Sunt în jur de 100 de mii de manifestanţi. La ora 14:00 efectivele militare sunt retrase în cazărmi; autorităţile centrale şi locale nu-şi mai exercită prerogativele de conducere a oraşului. Astfel, Timişoara devine primul oraş liber al României. La Comitetul Judeţean al PCR, o delegaţie a revoluţionarilor, constituită ad-hoc, le cere lui Constantin Dăscălescu şi lui Emil Bobu, veniţi de la Bucureşti, destituirea lui Ceauşescu, dizolvarea Guvernului, eliberarea arestaţilor, redarea către familii a trupurilor celor ucişi în zilele anterioare, informarea corectă asupra evenimentelor de la Timişoara. Sub presiunea mulţimii, o parte din revendicări sunt acceptate, la celelalte urmând să răspundă Ceauşescu personal. Se lansează ideea constituirii Frontului Democratic Român şi aceea a declanşării grevei generale.

Bucureşti - Este emis un decret prezidenţial prin care se instituia, pe teritoriul judeţului Timiş, starea de necesitate.

Seara - Nicolae Ceauşescu, întors din vizita efectuată în Iran, apare la televiziune, calificând evenimentele de la Timişoara drept opera unor huligani, a unor elemente antinaţionale, teroriste etc.

Revoluţia, prin ochii unui timişorean

Dacă n-ar fi fost Revoluţia, Traian Orban s-ar fi pensionat anul acesta ca şef al fermei zootehnice din localitatea timişeană Cadăr. Revoluţia l-a prins la Cadăr, o localitate aflată la aproximativ 40 de kilometri de Timişoara, unde lucra ca medic veterinar şi şef al fermei zootehnice.

„Ascultam posturile de radio vestice şi am aflat despre ce se întâmpla în restul Europei. La noi însă nimic, până în decembrie. Pe 16 decembrie, am auzit la un post de radio o relatare despre ce se întâmpla în Timişoara. Despre Tokes auzisem înainte, mai dăduse interviuri în străinătate. A fost o surpriză ce se întâmpla la Timişoara, nu mă gândeam la revoluţie“, îşi începe povestea Orban.

A doua zi, în 17 decembrie, Traian Orban l-a rugat pe un coleg să îl ducă la Timişoara. Acesta l-a lăsat în faţa Hotelului Continental, unde, în afară de demonstranţi, se aflau şi forţe impresionante de ordine, înarmate. „M-am înfiorat când am văzut atâta structură de rezistenţă, cu tehnică militară. Aceştia au încercat să disperseze mulţimea, dar veneau tot mai mulţi demonstranţi. Nu era nimic organizat. Era totul spontan, fără lideri, într-o vălmăşie“, mai spune Orban.

În pofida numărului mare de militari, Orban, împreună cu alţi protestatari, a reuşit să imobilizeze un tanc. După ce au încercat să introducă o rangă între şenile, demonstranţii au avut ideea să bage nişte cârpe în ţeava de eşapament a tancului, care, spre surprinderea lor, a rămas imobil în centrul Timişoarei. „Nu ne gândeam că o să pice Ceauşescu. Nu ne gândeam la nimic. Nici nu ne gândeam ce proporţii vor lua evenimentele“, povesteşte Orban. Victoria manifestanţilor a fost scurtă, deoarece, în aceeaşi după-amiază, trei bărbaţi îmbrăcaţi în mantale militare au ieşit din garnizoana aflată în actuala Piaţă a Libertăţii din Timişoara şi au tras în mulţime.

Printre primii răniţi a fost şi Traian Orban, lovit de gloanţe în picior. „În cursul după-amiezii, pe la ora 17:00, au început să tragă. Am fost împuşcat şi eu în picior şi nişte tineri care strigau: «Laşilor, nu fugiţi!». Unul dintre ei a căzut lângă mine şi m-a împroşcat cu sânge pe faţă...“, îşi aminteşte revoluţionarul.

„Am trăit trei zile de spaimă în spital. Veneau indivizi îmbrăcaţi în civil, care luau numele răniţilor şi îmi era teamă pentru că eram imobilizat la pat. În 20 decembrie, în a treia zi, au trecut, pe sub ferestrele spitalului, vreo 20 de mii de oameni, în coloană, care strigau «Aveţi grijă de răniţi». Atunci m-am liniştit şi am realizat că evenimentul a luat proporţii şi că suntem salvaţi“, mărturiseşte Traian Orban, care este acum preşedintele Asociaţiei „Memorialul Revoluţiei“.