Tratatul de la Lisabona şi drumul economiei UE către performanţa maximă

Pentru construcţia europeană, teoreticienii au oferit mai multe modele de integrare: federalismul, neofuncţionalismul şi modelul interguvernamental. Federalismul a cunoscut o primă perioadă de glorie imediat după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când Mişcarea Europeană, înfiinţată la Congresul de la Haga din 1948, l-a promovat ca alternativă pacifistă la statul-naţiune, considerat drept principalul răspunzător pentru declanşarea celor două războaie mondiale. După o lungă perioadă de ignorare, curentul federalist a revenit recent în prim-plan, impulsionat politic de accederea la guvernare a unor partide şi mişcări politice cu orientare europeană pronunţat federală, de genul partidelor ecologiştilor germani şi belgieni, şi având ca lider de opinie pe fostul ministru german de Externe, Joska Fischer.

Inspirându-se în special din experienţa americană şi germană, proiectul federalist european are în vedere o distribuţie pe două niveluri a suveranităţii politice, european şi naţional. Raportul dintre cele două paliere de suveranitate reprezintă principalul punct sensibil al proiectului, care de altfel a condus în mod repetat la împotmolirea sa din punct de vedere politic.

Susţinătorii unui rol politic şi economic mai important pentru Uniunea Europeană, eventual de super-putere mondială, sau cei care se tem de răbufnirea vechilor rivalităţi intraeuropene insistă pe distribuirea la nivel european a principalelor funcţii de politică externă, securitate, finanţe, dezvoltare economică.

Din punct de vedere normativ, modelul federalist consideră că o structură instituţională federală, sprijinită de o constituţie şi de un sistem juridic federal, va conduce în timp la omogenizarea politică a Uniunii şi la formarea unei naţiuni europene de orientare civică, pe modelul „patriotismului constituţional“, teoretizat de Jürgen Habermas.

O variantă mai densă de federalism este neofuncţionalismul care a inaugurat şi dominat studiile de integrare europeană de la începutul anilor â60 până la mijlocul anilor â70 ai secolului trecut. Cunoscut mai ales sub forma sa teoretică dezvoltată de E. Haas, L. Lindberg, P. C. Schmitter, neofuncţionalismul a avut însă şi o dimensiune politică, deşi nu de amploarea mişcării federaliste. Jean Monnet, unul dintre „părinţii fondatori“ ai Uniunii Europene, a fost principalul promotor al politicii de integrare sectorială.

Integrarea economică atrage după sine integrarea politică

Puseurile naţionaliste ale preşedintelui francez Charles de Gaulle ce au rezultat în formularea „compromisului de la Luxemburg“ din 1966, precum şi stagnarea politică şi economică a Comunităţii Europene din anii â70 ai secolului al XX-lea au condus la marginalizarea teoretică a curentului neofuncţionalist. Acesta a revenit însă în prim-plan după aplicarea Actului Unic European (1986) şi revitalizarea proiectelor de adâncire a integrării politice, economice şi monetare convenite prin Tratatul de la Maastricht (1992).

Modelul neofuncţionalist atrage în special atenţia în contextul extinderii către est a Uniunii, prin modul în care integrarea economică se va dovedi capabilă să creeze impulsul politic necesar pentru absorbirea rivalităţilor şi tensiunilor regionale, eventual printr-un angajament politic federal la nivel european.

Ipotezele modelului neofuncţionalist sunt foarte simple. Integrarea unui anumit sector economic (de exemplu, cărbune şi oţel) conduce automat (efect „spillover“) la atragerea funcţională în sistem a altor sectoare (de exemplu, transport). Beneficiile economice ale integrării mobilizează astfel un număr din ce în ce mai mare de grupuri de interese şi de afaceri care încep să exercite presiuni de jos în sus asupra guvernelor naţionale în vederea întăririi capacităţii decizionale a acelor instituţii supranaţionale care răspund de sectoarele economice respective. Integrarea economică atrage după sine integrare politică la nivel european ca urmare a faptului că dirijarea şi coordonarea politică a procesului şi a efectelor integrării economice nu mai poate fi realizată eficient decât la nivel supranaţional.

Neofuncţionalismul - puncte tari şi puncte slabe

Spre deosebire de mdelul clasic federal, neofuncţionalismul presupune un transfer de jos în sus, descentralizat, al suveranităţii de la nivel naţional la cel federal, ultimul nivel devenind principalul centru de putere al noii structuri politice. Focalizându-se preponderent asupra procesului de integrare, neofuncţionalismul oferă puţine indicii asupra aranjamentului politic final al Uniunii. Mecanismul său teoretic favorizează însă construcţia unui stat european, cu profil federal centralizat, precum şi a unei naţiuni europene pe modelul statelor naţionale, în baza prezumţiei că integrarea politică va conduce în timp la deplasarea loialităţilor politice dinspre instituţiile naţionale către cele europene.

Abordarea tehnocratică şi depolitizată propusă de neofuncţionalism s-a dovedit însă fragilă în practică. Din punct de vedere politic, rezultatele integrării au fost extrem de modeste, în special în perioada premergatoare Tratatului de la Maastricht, fapt care a favorizat ascensiunea modelului interguvernamental şi ulterior a celui interguvernamental-liberal, ambele reprezentate tradiţional din punct de vedere politic de guvernul britanic şi de cel francez.

Logica neofuncţionalistă de integrare economică sectorială a funcţionat însă aproape impecabil, majoritatea politicilor economice fiind astăzi coordonate de la nivel european. Eşecul politic al neofuncţionalismului a fost explicat de Stanley Hoffmann, principalul teoretician al curentului interguvernamental, prin refuzul guvernelor naţionale de a ceda controlul asupra unor domenii pe care acestea le consideră centrale pentru păstrarea suveranităţii naţionale, de genul politicii externe şi de apărare, al politicii monetare sau al celei de afaceri interne. În plus, integrarea economică poate fi susţinută prin simple mecanisme interguvernamentale, nu neapărat supranaţionale, mai ales atunci când obiectivul urmărit este de fapt întărirea statului-naţiune, nu înlocuirea lui.

Ultimul argument a fost reluat recent şi completat într-o variantă liberal-interguvernamentală. Aceasta combină un model liberal de formare a „intereselor naţionale“ cu o strategie interguvernamentală de negociere pentru a sugera faptul că formarea Uniunii Europene nu are nimic în comun cu avansarea unui proiect european federal, şi cu atât mai puţin postnaţional, cât cu consolidarea capacităţii executive a guvernelor naţionale pentru a face faţă problemelor şi presiunilor politice interne.

Uniunea Europeană - o asociaţie de state naţionale

Evoluţia procesului de integrare europeană corespunde astfel unui şir lung de decizii interguvernamentale având drept scop principal atingerea unui „echilibru Nash“ de integrare europeană, care presupune rezolvarea agregată, la nivel european, a problemelor economice şi sociale cu care se confruntă guvernele statelor-membre. Ambele variante interguvernamentale conturează un model de suveranitate politică exercitat preponderent la nivel naţional şi care păstrează neschimbat accentul pus pe naţiunile europene ca forme favorite de comunitate şi identificare politică. Uniunea Europeană reprezintă aşadar o simplă asociaţie de state naţionale, în care relaţiile de putere sunt definite orizontal, dar neuniform, statele mari (Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Spania) reuşind sistematic să-şi impună punctul de vedere atunci când doresc.

Uniunea Europeană va avea un ministru de Externe

Viziunile şi modelele teoretice prezentate mai sus au căpătat un răspuns prin recentul document semnat în capitala Portugaliei. Tratatul de la Lisabona a pus capăt la aproape un deceniu de confuzie şi dezbatere instituţională. Documentul va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009, după ce va fi ratificat de toţi cei 27 de membri ai UE, proces care va avea loc pe parcursul anului viitor. Dincolo de reforma instituţională a Uniunii, Tratatul va crea premisele implementării Strategiei Lisabona, plan care prevede ca, până în 2010, Europa să aibă cea mai competitivă şi dinamică economie din lume.

Noul Tratat aduce câteva elemente importante care se vor constitui în motorul reformării instituţionale a Uniunii. Astfel, Uniunea Europeană capătă personalitate juridică unică şi are capacitate de reprezentare pentru toţi cei 27 de membri ai săi. Vom avea deci, printre altele, un ministru de Externe european.

În noul aranjament instituţional, Parlamentul European dobândeşte noi competenţe: de la desemnarea preşedintelui Comisiei Europene - se va renunţa la sistemul preşedinţiei rotative semestriale - până la votarea propunerilor legislative pe care Comisia le va face. Legislativul european devine o structură politică puternică, aceasta şi datorită sporirii responsabilităţilor Parlamentelor naţionale care, printre altele, vor fi informate cu privire la noi cereri de aderare la UE şi vor participa la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Globalizarea, o oportunitate

Dincolo de importanţa politică, Tratatul de la Lisabona permite forului european să se concentreze asupra problemelor cetăţenilor. Au fost identificate cinci domenii unde competenţele Uniunii Europene vor transcende pe cele naţionale: uniunea vamală, stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne, politica monetară pentru statele membre din zona euro, conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune de pescuit şi, nu în ultimul rând, politica comercială comună. Printre domeniile cu competenţe partajate între conducerea UE şi statele membre se află domeniile apărării, energiei, dar şi justiţia ori agricultura.

În declaraţia comună ce a urmat adoptării Tratatului (13 decembrie 2007), şefii de state şi de guverne au spus că Uniunea Europeană trebuie să privească fenomenul globalizării nu doar ca pe o provocare, ci şi ca pe o oportunitate şi o responsabilitate. Europa trebuie să urmărească o mai mare deschidere a pieţelor, îmbunătăţirea standardelor globale şi aprofundarea cooperării strategice cu partenerii internaţionali ai Uniunii. În procesul de globalizare, Uniunea Europeană nu trebuie să mai ocupe poziţia unei structuri care reacţionează la efectele globalizării, ci să se implice în modelarea procesului de globalizare.