Un bilanţ paradoxal

Articolul semnat de Constance de Buor, publicat în ediţia din 25 mai a săptămânalului francez "La Vie", anunţa că Papa Benedict

al XVI-lea urma să încheie, la începutul lui iunie, anul sacerdotal, dedicat vocaţiei de preot.

Evenimentul trebuia să constituie esenţialul actualităţii spirituale a Bisericii Catolice din ultimele luni. Dar anul sacerdotal pe care Papa Benedict al XVI-lea l-a încheiat în Piaţa "Sfântul Petru", pe 11 iunie, în faţa numeroşilor preoţi veniţi din toată lumea, a reprezentat pânza de fond a unor revelaţii dramatice, care conferă demersului o rezonanţă neaşteptată şi complexă. Uzurpate de clericii vinovaţi de pedofilie, autoritatea atribuită funcţiei de preot şi încrederea pe care aceasta o inspiră credincioşilor se află în plină criză.

În timpul acestor scandaluri, Papa a trebuit să condamne actele criminale, reafirmând, în acelaşi timp, valoarea sacerdoţiului, al cărui caracter sacru l-a repetat de-a lungul anului. Papa le cere preoţilor să fie "sfinţi preoţi" care "nu-şi trădează niciodată sublima vocaţie" şi nici nu "cedează tentaţiilor lumii".

Anul acesta s-a pus problema conţinuturilor pentru formarea preoţilor, a condiţiilor de viaţă a acestora şi a locului lor în societate şi s-a evidenţiat sărăcia conţinutului afectiv în seminarii şi după hirotonie. În faţa acestei constatări, asociaţii precum "Clerul", o mişcare creştină specializată în consiliere conjugală şi familială, au elaborat pentru preoţi o zi de muncă pe tema "interacţiunilor dintre slujirea preotului şi viaţa afectivă".

Anul sacerdotal se voia a fi, în primul rând, ocazia unei remobilizări a Bisericii în favoarea sacerdoţiului. Pentru a încheia fatalitatea provenită din penuria de vocaţii, unii au ales rugăciunea. În luna mai, 10.000 de catolici din 11 dioceze din regiunea Lyon, Moulins, Puy-en-Velay şi Clermont-Ferrand, au plecat - după 30 de episcopi francezi în februarie şi 300 de preoţi parizieni în aprilie - la Ars pentru a se ruga. Pentru implementarea unui alt mod de a vorbi despre preoţi şi de a aborda discuţiile despre rolul lor în societate, diocezele din Lyon şi Lille au organizat un festival de cinema, cu filme precum "Iarna lui 54" de Denis Amar, "Ploaia de pietre" de Ken Loach sau "Léon Morin preotul" de Jean-Pierre Melville.

Cursuri de formare pentru preoţii din Franţa

Următorul articol pe care îl vom prezenta astăzi a apărut în cotidianul "La Croix", pe 11 iunie, sub semnătura lui Anne-Bénédicte Hoffner şi este un interviu acordat de părintele Christian Ponson şi sora Odette Sarda, director, respectiv director adjunct ai IFEC. Creat în 1969, Institutul de Formare a Educatorilor Clerului (IFEC) permite preoţilor ca, timp de un an, să efectueze o revizuire a practicilor profesionale.

La Croix: Este colaborarea cu laicii o preocupare pentru preoţii care trec prin institutul dumneavoastră?

P. Christian Ponson: Această temă face parte din program, dar face mai ales parte din existenţa lor. Eclesiologia - studiul rolului preoţilor, diaconilor, episcopilor, laicilor... - este unul din cursurile cele mai importante ca volum din ceea ce propunem astăzi.

La Croix: Ce probleme aduc preoţii în discuţie?

Sora Odette Sarda: Auzim aproape tot curcubeul de situaţii: relaţia dintre bărbaţi şi femei, probleme legate de contracte de muncă, de voluntariat...

P. Christian Ponson: Aici nu simt teama pe care o simt uneori în alte părţi, de exemplu la anumiţi preoţi mai în vârstă, panicaţi pentru că

s-au comportat mereu într-un anumit mod şi le este greu să se schimbe. Cei pe care îi primim sunt mai tineri: această colaborare nu este recunoscută neapărat drept cea mai fericită, dar în orice caz, drept o realitate, iar pentru câţiva, drept o adevărată bogăţie. Ar fi de altfel interesant să comparăm situaţia din Biserică cu cea din alte corpuri sociale care se confruntă cu acelaşi fenomen: de exemplu, Educaţia naţională, cu relaţia dintre profesori şi părinţi.

La Croix: Cu toate acestea, scăderea numărului de preoţi nu accentuează problema?

P. Christian Ponson: Este adevărat că acum 20 sau 30 de ani clerul era mai puţin strict pastoral sau parohial. Preoţii erau atât de numeroşi, încât unii erau profesori toată viaţa lor, alţii preoţi-muncitori etc. Relaţia cu misiunea lor secundară putea să fie, deci, foarte puternică. Astăzi, ei

se află într-un raport mai strâns cu Biserica-instituţie

şi deci de laici. Aceştia sunt conştienţi că nu trebuie să se concentreze doar asupra modului de a face lucrurile să meargă, asupra sfaturilor parohiale, ci, în acelaşi timp, ei ştiu că trebuie să slujească la altar. Unii dintre ei ne cer chiar o formare de tip resurse umane: cum să angajeze pe cineva, cum să concedieze pe cineva, respectând şi persoanele...

La Croix: Echilibrul dintre autoritarism şi lipsa de angajament reprezintă o dificultate pentru ei?

P. Christian Ponson: Da, bineînţeles, pentru că sunt prinşi în această tensiune între a gestiona parohia şi a rămâne misionar, găsindu-şi timp pentru o cununie, un botez... Or, această muncă este asigurată din ce în ce mai mult de laici. Asta nu înseamnă că preoţii au abandonat aceste sarcini, ci faptul că le lasă în grija altora.

La Croix: Ce mesaj aţi vrea să transmiteţi?

P. Christian Ponson: Preoţii care vin aici învaţă, de asemenea, să nu manipuleze sfaturile, ci să-şi ajute şi să-şi formeze membrii pentru a se exprima cât mai bine. Biserica are nevoie de locuri de dezbatere. Rolul preotului este de a le facilita, dar nu improvizând.

Asasinarea vicarului apostolic de Anatolia stârneşte întrebări

Tot cotidianul "La Croix" a publicat pe 9 iunie un articol semnat de Isabelle de Gaulmyn şi Frédéric Mounier, care prezintă circumstanţele asasinării Mgr. Luigi Padovese, vicar apostolic de Anatolia, Turcia. Teza avansată de autorităţile turce asupra unei crime comise de un individ izolat şi dezechilibrat mintal este readusă în discuţie.

Îndoială la Roma, suspiciuni în mica comunitate creştină turcă (100.000 de persoane). A doua zi după funeraliile de la Iskenderun ale Mgr. Luigi Padovese, vicar apostolic de Anatolia, asasinat pe 3 iunie de şoferul său turc, întrebările legate de circumstanţele exacte ale acestei crime se înmulţesc.

Singura certitudine confirmată de versiunea oficială, dată în grabă în primele ore, ale unei crime comise de un dezechilibrat mintal, care a reacţionat într-un mod izolat, nu mai este atât de credibilă.

Conform Agenţiei de presă misionară AsiaNews, care aparţine Institutului pontifical pentru misiuni în străinătate, Mgr. Luigi Padovese ar fi fost lovit de mai multe ori cu un cuţit, de către şoferul său. Vicarul apostolic ar fi reuşit să iasă apoi din casa sa pentru a cere ajutor, înainte de a fi decapitat. Conform aceloraşi surse, bărbatul, care şi-a recunoscut crima, ar fi strigat de pe acoperişul casei: "L-am ucis pe marele satan! Allah Akbar ("Dumnezeu este mare")".

Dar, din lipsă de probe, majoritatea nu vrea să apere teza susţinută de AsiaNews, aceea a unui " ritual de sacrificiu împotriva răului" şi a unei crime cu mobil religios, chiar dacă îşi pune numeroase întrebări.

Un lucru tulburător este faptul că toată lumea afirmă cu convingere că şoferul, "un băiat de treabă", foarte bine cunoscut în mediile creştine, nu era deloc dezechilibrat. Doar că, de câteva săptămâni, manifesta semne depresive. Obţinuse un certificat de la un spital de psihiatrie în urmă cu trei săptămâni, dar era poate pentru a-şi atenua responsabilitatea în vederea crimei. Faptul că această crimă a avut loc în ziua care a precedat vizita Papei Benedict al XVI-lea în Cipru pune de asemenea întrebări.

De la asasinarea părintelui Andrea Santoro, ucis în biserica sa în februarie 2006, teza unui individ dezechilibrat care acţionează în mod izolat este înaintată întotdeauna de autorităţi. După agresiunea din martie 2006 a părintelui Roberto Ferrari, ameninţat cu moartea, apoi cea din decembrie 2007, a unui monah capucin şi în final asasinatul din aprilie 2007 a trei protestanţi, "încep să existe cam mulţi nebuni izolaţi care îi atacă pe creştinii din Turcia", constată un credincios. Dar complicitatea grupurilor de fundamentalişti islamici sau ultranaţionalişti turci în aceste agresiuni nu a fost niciodată dovedită.

În aşteptarea clarificărilor asupra acestei morţi, mica comunitate creştină din Turcia rămâne sub şoc. Preşedinte al conferinţei episcopale turce, Mgr. Padovese avea de asemenea responsabilităţi importante în Caritas şi jucase un rol de prim-plan în pregătirea sinodului Bisericilor din Orientul-Apropiat. Absenţa sa riscă să afecteze o comunitate deja fragilă.

(Traducere şi adaptare: Georgiana BÂRA)