„Un înfrânt: preotul profesor doctor Lazăr Gherman“ (II)

Cu toate realizările obţinute în plan spiritual şi educaţional, dar cu perpetuarea situaţiei grele a preoţimii bucovinene, de care era afectat profund, şi în contextul începerii conflagraţiei mondiale, Lazăr Gherman ia hotărârea de a pleca la fraţii săi, în capitala Regatului României, alături de mulţi alţi bucovineni. Se pare că Bucureştiul îl chemase mai ales pentru că devenise unul dintre candidaţii serioşi la ocuparea postului de profesor de istoria Bisericii, în locul lui Nicolae Dobrescu, care decedase în iulie 1914. Deşi era recomandat de decanul Dragomir Demetrescu, prin ocuparea postului prin numire, iar Senatul Universităţii îşi dăduse acordul în acest sens, Lazăr Gherman a fost respins de ministrul instrucţiunii de la acea vreme, liberalul Ion Gh. Duca. La acest refuz contribuise însuşi profesorul Nicolae Iorga, care printr-un discurs ţinut în parlament îl acuzase pe profesorul bucovinean de filocatolicism. În fapt, era vorba de o manipulare la scară largă, în contextul propagării unei opinii publice anticatolice, manevrată cu dibăcie de mai mulţi politicieni liberali. Lazăr Gherman nu putea fi uitat de politicienii liberali pentru atitudinea riguroasă şi argumentată împotriva proiectului legislativ liberal de înfiinţare a Consistoriului superior în Biserica Ortodoxă Română, iniţiat în 1909 de ministrul Spiru Haret. Prin acest proiect, politicienii liberali urmăreau, practic, impunerea unui mecanism de control şi manipulare asupra ierarhiei bisericeşti ortodoxe, iniţiativă care a determinat proteste şi demiteri ale unor ierarhi (mitropolitul Athanasie Mironescu şi episcopul Gherasim Saffirin), dar mai ales exprimarea unor poziţii vehemente din partea teologilor ortodocşi români din Ardeal şi Bucovina. Din Bucovina, poate cel mai argumentat şi aplicat în duhul Scripturii şi canoanelor a fost profesorul Lazăr Gherman, astfel înţelegându-se de ce fusese refuzat de la profesoratul bucureştean tocmai de către un ministru liberal. În continuare, participă la manifestaţiile patriotice din Bucureşti, însă mâhnit de toată campania dusă împotriva sa, Lazăr Gherman se întoarce la Cernăuţi, remarcându-se ca un apropiat al autorităţilor ţariste de ocupaţie. El spera că printr-o apropiere de noii ocupanţi va putea contribui la îmbunătăţirea situaţiei bisericeşti din Bucovina, participând chiar la conducerea unui comitet care îndruma activităţile filantropice pentru populaţia nevoiaşă, şi mai ales pentru copiii sărmani din Cernăuţi. Persecutat de autorităţile austriece, în 1917 se retrage din Cernăuţi odată cu trupele ruseşti. De aici, pleacă cu familia în Canada, unde este profesor, director al unui seminar teologic ruso-ucrainean din Lenard, Manitoba, şi chiar conducător al consistoriului eparhiei ucrainene din Canada. Slujeşte la mai multe parohii de pe pământul canadian şi american, iniţiază unificarea tuturor parohiilor româneşti ortodoxe într-o eparhie autonomă, care să depindă canonic de Arhiepiscopia Bucureştilor. De asemenea, se implică profund în pregătirea unor viitori preoţi pentru comunităţile româneşti, lucrează mult la înfiinţarea eparhiei româneşti sub acoperământul canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainene din America, pentru ca entitatea odată organizată să treacă sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Române. Nu reuşeşte să vadă împlinit acest deziderat al său, deoarece la 6 septembrie 1929 Lazăr Gherman trece la cele veşnice. Acesta este părintele profesor Lazăr Gherman într-o sumară prezentare biografică, despre care se găseşte pe larg în cartea istoricului Dumitru Valenciuc.