Un preţios izvor istoric despre viaţa şi activitatea părintelui Dumitru Stăniloae

În 2013, pe lângă declararea Anului omagial al„Sfinţilor Împăraţi Constantin şi maica sa Elena“, mai-marii Bisericii Ortodoxe Române au rânduit să aducem omagiul celui care a fost cel mare teolog al Ortodoxiei româneşti. Este o ocazie de a-l cunoaşte mai bine pe părintele Dumitru Stăniloae, atât prin opera, cât şi prin viaţa sa plină de încercări la care a fost supus, mai ales în perioada comunistă. Avem o şansă de a cunoaşte statura uriaşă de teolog a lui Dumitru Stăniloae. Când în Apus se afla despre masivele arestări operate de autorităţile comuniste din România de la sfârşitul anilor ’50, mulţi teologi şi reprezentanţi ai Bisericilor apusene întrebau la întrunirile intercreştine ce se ştie despre Dumitru Stăniloae şi Teodor M. Popescu. Atât de cunoscut era Stăniloae înainte de a participa constant la întâlnirile ecumenice şi interortodoxe. Însă, pentru a-l cunoaşte pe Dumitru Stăniloae trebuie să apelăm la izvoarele istorice, pe care să le cercetăm şi să le interpretăm în circumstanţele vremii. O astfel de sursă istorică, considerăm primordială în înţelegerea vieţii şi activităţii marelui teolog, este cartea de memorii scrisă de fiica sa, Lidia Stăniloae Ionescu, publicată sub titlul „Lumina faptei din lumina cuvântului“. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, apărută în 2010, pentru a doua oară, la Editura Humanitas.

Această carte este o sursă istorică, ce presupune a avea o doză mai mare sau mai mică de subiectivism. Şi totuşi, pe parcursul lecturii, abordarea devine obiectivă. La început, cititorul poate va considera că întâmpină prea multe detalii, atât din viaţa părintelui, cât şi din activitatea sa didactică şi ştiinţifică. Impresia este dată de faptul că autoarea tinde pentru o prezentare a părintelui într-un tablou biografic complet şi un context istoric indispensabil. În acelaşi timp, dna Stăniloae doreşte să rememoreze frumoasele secvenţe din timpul copilăriei, cu poate prea scurtele vacanţe de vară petrecute „la ţară“, în Vlădeniul natal al părintelui. Totodată, cititorul are şansa de a se introduce în atmosfera Sibiului teologic, a Academiei Andreiane şi în preajma mitropoliei conduse de Nicolae Bălan. Urmează poate etapa cea mai lungă şi cea mai dureroasă din viaţa familiei părintelui Stăniloae, perioada comunistă. Dna Lidia Stăniloae relatează pe îndelete greutăţile pe care părintele le-a întâmpinat din 1945, din partea autorităţilor comuniste, ale căror presiuni, ajunse până la nivelul mitropolitului Nicolae Bălan, l-au obligat să se retragă de la conducerea „Telegrafului Român“, iar mai apoi de la rectoratul Academiei Andreiane. Iar poate că acestea nu erau îndeajuns pentru cei care slujeau comuniştilor, pentru că, din 1947, părintele Stăniloae a trebuit să accepte Catedra de mistică de la Facultatea de Teologie Bucureşti. Dar regimul comunist trecea la schimbări profunde atât în societate, cât şi în Biserică, aspecte care sunt prezentate cu lux de amănunte de către autoarea cărţii. De acum intrăm în capitolul cel mai tulburător al volumului, reprezentat de perioada arestării, condamnării şi detenţiei părintelui Stăniloae. Fiica sa caută să redea cu cât mai multă fidelitate desfăşurarea evenimentelor, care din nefericire au condus la marea încercare a vieţii părintelui: prigoana comunistă. Sunt emoţionante paginile în care Lidia Stăniloae redă (chiar pe zile!) momentele pe care le-a trăit alături de mama sa, atunci când părintele era arestat, adus la tribunal pentru a fi judecat de „justiţia proletară“, despre durerosul moment al primirii veştii condamnării şi perioada în care părintele se afla în temniţa rece a Aiudului. Tot în acest context, fiica marelui teolog redă chiar un dialog (ca multe altele) purtat cu avocatul, care la ieşirea de la prima înfăţişare de la tribunal spunea: „I-am văzut dosarul. E nevinovat. O să ia cinci ani“. Evident că astăzi ar părea de neînchipuit, dar în acea vreme astfel se definea „justiţia populară“.

Volumul continuă cu numeroase relatări fidele ale legăturilor pe care părintele Stăniloae, ca teolog şi preot, le avea atât în ţară, cât mai ales în străinătate. Chemat mai ales în străinătate de acei teologi care considerau că teologia Bisericii creştine nu poate fi rostită fără contribuţia fundamentală a lui Dumitru Stăniloae. Astfel, în urma lecturii atente a acestei lucrări de memorialistică şi a coroborării cu documentele de arhivă, mai ales din cele ale fostei Securităţi, putem afirma că avem în faţă o preţioasă mărturie despre viaţa şi activitatea celui care a fost părintele Teologiei româneşti.