„Un sacrilegiu. El trebuie împiedecat! Nu se poate tolera dărâmarea casei poetului Eminescu“

Cinstirea înaintaşilor şi a trecutului este măsura civilizaţiei unui popor. Aceasta era una dintre ideile susţinute de o mare parte a învăţaţilor din România interbelică. Patrimoniul naţional era, pentru unii, „singura dovadă - prin curgerea de veacuri - a unei culturi româneşti“, iar acesta trebuia cu orice chip protejat. Ziarele interbelice atrăgeau, deseori, atenţia asupra stării unor monumente care sufereau din cauza nepăsării şi a trecerii timpului şi, mai grav, din cauza unor acte de inconştienţă, aşa cum a fost cazul, pe larg relatat în presă, al dărâmării casei lui Mihai Eminescu de la Ipoteşti. „Casa lui Eminescu a fost distrusă de un om care vedea în ea nişte bârne şi nişte cărămizi (prin goliciunea sufletului său nu putea vedea decât goliciune); pentru noi această casă era un sanctuar“.

România era unul dintre cele mai tinere state care se afirmau în perioada interbelică în concertul european şi mondial. Visând la un viitor glorios, ţara nu avea voie să uite lecţia trecutului, iar părţi din această lecţie erau şi clădirile-monument. Ziarele interbelice deplângeau starea unor cetăţi sau a unor clădiri istorice. Un articol care face o pledoarie pentru salvarea monumentelor naţionale apare în „Adevărul“ din 5 martie 1924, „Altare ale naţiei: Schitul Arăgeşti (jud. Roman)“, de C. R. Ghiulea. Aici este descrisă starea jalnică în care se află casa unei familii ilustre care a slujit ţara prin reformele şi învăţământul academic pe care le-au iniţiat. „În comuna Negri, din jud. Roman, pe câmpia rodnică a Siretului, se întinde moşia Brad - locul de odihnă a lui Nicolae Ionescu şi Ion Ionescu de la Brad. (...) Pe un dâmb abrubt şi înalt, care domină împrejurimile, se află aşezată Curtea boerească şi o bisericuţă de lemn (...) Curţile sunt cu desăvârşire ruinate. Ploile şi vremea le-au măcinat zidurile, iar invazia rusească din 1917 a desăvârşit opera distrugătoare (...) Cu toată starea ei de ruină casa ar putea fi reconstituită. Nu-i sigur însă dacă peste vreo doi sau trei ani lucrul va mai fi posibil. Tot aici se afla o vastă bibliotecă a Ioneştilor, de o valoare cu adevărat nepreţuită. Ea sâa prăpădit în întregime în timpul războiului; a furat cine a vrut, lăzi întregi de cărţi; apoi sute de volume au servit drept combustibil soldaţilor ruşi şi români care sâau perindat pe aici. Vechiul local al bibliotecii a fost amenajat ca să servească drept hambar.“

„Te răzbeşte revolta de a privi fără putere cum se dărâmă un monument istoric“

Autorul încheie resemnat faţă de indiferenţa generală: „Am descris aproape tot ce se mai poate vedea pe ruinele falnicei curţi de la Brad, în liniştea sfântă a Schitului Arăgeşti. Ni este teamă să nu dispară şi aceste ultime vestigii, sub lovitura impecabilă a vremei şi din indiferenţa oamenilor. Apectul acestor ruine este ca o dojană pentru lipsa noastră de pietate faţă de altarele naţiunei“.

Un alt monument se distrugea din cauza nepăsării. „Castelul lui Hajdău dela Câmpina se prăbuşeşte. Ce facem noi cu monumentele istorice naţionale“, se întreba ziarul „Adevărul“ din 20 octombrie 1924. „E castelul neuitatului Bogdan Petriceicu Hajdău, cel care a făcut cinste întru toţi numelui românesc şi a cărui casă oferă astăzi un spectacol jalnic şi de nedescris. (...) Ajuns între zidurile durate în piatră am privit şi nâam crezut ochilor. Acea curioasă şi totuşi minunată arhitectură în care geniul şi versurile lui Hajdău adunaseră comori prezintă astăzi aspectul unor adevărate ruini în care amintirile de preţ sâau pierdut pentru totdeauna (...). Nu poţi să nu fii emoţionat gândind la ceea ce a fost şi privind la ceea ce este. Dar mai presus de toate te răzbeşte revolta de a privi fără putere cum se dărâmă un monument istoric“. Autorul acestui articol, Emilian Berea, se întreabă cum se poate să fie atâta nepăsare din partea autorităţilor, încheind într-o notă dramatică: „Dar cum poate fi altfel în ţara în care casa unde sâa născut Alecsandri bardul naţional e crâşmă grecească la Bacău, iar lăcaşul în care sâa născut Vodă Cuza e hotel la Galaţi“.

Savantul Iorga „căuta să vândă o parte din biblioteca d-sale“, pentru a salva casa lui Eminescu

O adevărată campanie de presă a avut loc atunci când s-a întâmplat „Un sacrilegiu. El trebuie împiedecat! Nu se poate tolera dărâmarea casei poetului Eminescu“, aşa cum anunţa ziarul „Adevărul“ din 30 iulie 1924. „Casa în care sâa născut şi a trăit marele nostru poet Mihail Eminescu, aflătoare în satul Ipoteşti din jud. Botoşani, a fost dărâmată de proprietarul ei“. Un comitet de intelectuali din Botoşani a încercat să strângă bani pentru a cumpăra de la proprietar casa şi grădina: „Comitetul avea intenţiunea să facă o şcoală, o casă de lectură şi un muzeu, toate purtând numele poetului, să se strângă toate lucrările sale şi să se facă şezători pentru a populariza, pe cât posibil, opera lui Eminescu“. Comitetul a primit doar refuzuri. „Zilele acestea sâa aflat însă că d. dr. Papadopol, proprietarul Ipoteştilor, a luat hotărârea să dărâme casa (...). Până să prindă cineva de veste casa a fost, în parte, dărâmată aşa că sacrilegiul sâa făcut şi leagănul copilăriei celui mai strălucit geniu al poeziei româneşti a fost distrus“.

Pentru salvarea casei s-a implicat chiar savantul Nicolae Iorga: „Acum câteva săptămâni, cu ocazia aflării în localitate a d-lui profesor N. Iorga sâa discutat şi chestiunea cumpărării casei din Ipoteşti. D. Iorga ar fi rugat să se comunice proprietarului că d-sa va căuta să vândă o parte din biblioteca d-sale şi cu produsul obţinut să cumpere, plătindu-se bine“. Ziarul remarcă faptul că nici gestul lui Iorga nu a avut un răspuns. Fapta proprietarului Ipoteştilor a produs o mare agitaţie. „Dărâmarea casei lui Eminescu din Ipoteşti. Manifestele studenţimii botoşănene“, relata „Adevărul“ din 31 iulie 1924, unde se vede că s-a produs „o agitaţie extraordinară în toate cercurile intelectuale“, iar „Studenţimea din acea localitate a lansat manifeste în care se vestejeşte fapta proprietarului casei din Ipoteşti - autorul material al sacrilegiului - şi se apelează la intelectualii ţării de a contribui efectiv la restaurarea acestui lăcaş“.

„Adevărata pietate faţă de trecut lipseşte“

„Casa lui Eminescu a fost distrusă de un om care vedea în ea nişte bârne şi nişte cărămizi (prin goliciunea sufletului său nu putea vedea decât goliciune); pentru noi această casă era un sanctuar (...) Societatea noastră îşi vinde sufletul“ se arată în manifestul studenţilor. „Modesta casă de ţară, în care sâa născut poetul Eminescu, a fost dărâmată; pe locul de pelerinaj al scrisului românesc nu veţi mai găsi decât un morman de cărămizi, un singur zid şi o cămăruţă care au scăpat de urgia ciocanului (...). Pângărirea dela Ipoteşti a arătat încă odată că adevărata pietate faţă de trecut lipseşte, că frazele cari de ani de zile răsună în pieţele publice nâau ştiut să ne păzească de această mare ruşine care dacă nu va fi oprită la vreme ne scoate din rândul popoarelor civilizate“.

Vestea a trecut rapid graniţele. „Dărâmarea casei lui Eminescu. Un protest al societăţii Academice «România Jună“ din Viena“, scria „Adevărul“ din 2 august 1924. „Ca reprezentant al «României June», vechea societate academică din Viena, - înfiinţată de o jumătate de secol de către Mihail Eminescu - luând cunoştinţă, din ziarul domniei-voastre, de infamia comisă de proprietarul casei în care sâa născut marele nostru poet; îmi iau îngăduinţa de a înfiera gestul brutal şi inconştient al acestui pângăritor şi dărămător al leagănului copilăriei geniului românesc şi - în acelaşi timp, a arăta lipsa de religiositate a o parte din instituţiile noastre de cultură faţă de monumentele noastre naţionale“.

Membrii societăţii din Viena şi-ar fi dorit ca la Ipoteşti să se infiinţeze „un muzeu naţional aşa ca în ţările luminate de civilizaţia secolului nostru. Fie ca dărâmăturile casei din Ipoteşti, răsunând mustrător şi trist sub cupola nemuritorilor neamului nostru, să reînvieze cultul trecutului pentru patrimoniul naţional, singura dovadă - prin curgerea de veacuri - a unei culturi româneşti“, scria Octav Moşescu.

„Dar mai sînt în toată ţara multe case ca a lui Eminescu“

Articolul „Casa lui Eminescu“ din 3 august 1924 din „Adevărul“ atrage atenţia asupra situaţiei monumentelor: „sînt gata să prezint mii şi milioane de români neaoşi, care din acest punct de vedere sunt fraţi gemeni cu d. Papadopol (...). Cine sâa gândit vre-odată, înainte de catastrofă, - adică atunci când era încă timp - că ar trebui răscumpărată casa lui Eminescu pentru a face din ea un loc de amintire şi pelerinagiu? Sîntem vinovaţi cu toţii (...). Acum casa lui Eminescu este dărâmată. Am scăpat deci de putinţa unei iniţiative. Dar mai sînt în toată ţara multe case ca a lui Eminescu. Se gândeşte cineva la ele? Dacă nu se vor găsi proprietari «criminali» le va dărâma, desigur, vremea. Pe cine vom înjura atunci?“, scria Gr. D.

Apelurile pentru salvarea casei poetului încep să curgă din toate zonele, de la persoane particulare sau de la asociaţii care donau bani sau deschideau subscripţie pentru strângere de fonduri, aşa cum arată un articol din 8 august 1924 din „Adevărul“: „Cercul Cultural «Junimea Ploeşti» (...) socoteşte că este o datorie de conştiinţă a întregei intelectualităţi care şi-a hrănit sufletul din puterea creatoare a operelor acestui nemuritor, să dea obolul pentru colectarea unui fond“. Studenţii făceau şi ei apel la stat să repare ce se mai poate. Într-un final, campania a avut şi un rezultat. „Proprietara Ipoteştilor, d-na dr. Papadopol, a consimţit să doneze zidurile casei ruinate cum şi locul pe care se află, spre a se reconstrui casa în vederea înfiinţării unui muzeu Eminescu“, a arătat „Adevărul“ din 15 august 1924.