Viteza de reacţie şi stabilitatea sistemelor politice posttotalitare

Stabilitatea sistemelor politice posttotalitare depinde de un şir de factori de ordin obiectiv şi subiectiv, printre care poate fi remarcat gradul de susţinere al regimului de către intelectuali.

Acest strat social, în virtutea pregătirii sale şi a poziţiei sociale pe care o ocupă în societate, reprezintă acea forţă fundamentală capabilă să exercite o influenţă enormă asupra întregii populaţii fiind, în acelaşi timp, un pericol real pentru stabilitatea şi legitimitatea regimului existent. Acest fapt se explică prin poziţia specială pe care o ocupau intelectualii în vechiul regim, ceea ce îi face deosebit de sensibili la dificultăţile perioadei de tranziţie, care îi afectează într-o măsură mai mare decât pe alţii. Din acestă cauză, intelectualii pot deveni o sursă importantă de marginalizare şi de formare a tendinţelor contrareformatoare. Acest pericol capătă o actualitate deosebită atunci când în societate lipseşte colaborarea şi interacţiunea dintre intelectualitate şi putere. Tocmai din acesta cauză guvernanţii, care urmăresc promovarea reformelor într-un mediu politic stabil, trebuie să acorde o atenţie deosebită dispoziţiilor ce domnesc în rândurile studenţilor şi intelectualilor, manifestând faţă de ei grijă şi susţinere, căutând în permanenţă noi forme de cooperare şi colaborare. Drept motiv pentru asta serveşte şi faptul că intelectualii contribuie în mod consecvent la propagarea ideilor alternative în rândurile populaţiei şi acest fapt de regulă exercită o influenţă substanţială asupra gradului de susţinere a regimului politic de către grupurile mari de oameni, asigurând astfel stabilitatea sistemelor politice.

Intelectualii neajutoraţi, tentaţi de stânga politică

Însă, în majoritatea covârşitoare a sistemelor politice posttotalitare, aflate într-o perioadă de tranziţie, statul a redus considerabil sprijinul acordat ştiinţei, învăţământului mediu şi superior, medicinii, culturii şi artelor, în consecinţă, prestigiul şi statutul social al reprezentanţilor acestor categorii ale populaţiei este într-o cădere liberă. Cu toate acestea, în sistemele politice liberal-democratice, intelectualii şi funcţionarii constituie o parte importantă a clasei de mijloc, fapt ce le garantează stabilitatea şi siguranţa în ziua de mâine. Intelectualii care în vremurile de altădată reprezentau, în mare parte, o piatră de temelie a fostului sistem, astăzi s-au dovedit dezbinaţi mai ales în ceea ce priveşte tactica realizării reformelor. Creşterea ratei şomajului în rândurile lor, dublată de o diferenţiere pronunţată a nivelurilor de trai a condus la scindarea intelectualilor în mai multe grupuri - apatice, militante, dezamăgite.

Drept consecinţă politică a acestei situaţii poate servi reorientarea unei părţi importante a intelectualilor înspre forţele opoziţiei, în special în favoarea celor de stânga. Este mai presus de orice îndoială faptul că cursul reformator propus de putere la începutul perioadei de tranziţie nu mai este perceput cu entuziasmul de altădată. Nu poate fi negat, însă nici sprijinul pe care cu intermitenţe intelectualii îl acordă reformelor, sfidând, deseori, cataclismele sociale şi pierderile individuale.

Fundamentele totalitarismului, distruse de statul postsocialist

Stabilitatea sistemelor politice posttotalitare se află într-o dependenţă directă şi de eficienţa funcţionării organelor de stat. Principala instituţie politică este statul. Pe de o parte, el este un organ de gestionare a treburilor societăţii, pe de altă parte el apare sub forma unei asociaţii, dislocate în limitele unui anumit teritoriu şi care îi cuprinde pe toţi membrii societăţii date. În ţările cu teritorii mari şi cu o componenţă neomogenă a populaţiei, o parte însemnată a gestionării treburilor comunităţii cade pe umerii administraţiei publice locale. Aceste instituţii, la fel ca şi cele centrale, se divizează în organe reprezentative, executive, judecătoreşti, de supraveghere şi de control, întregul aparat de stat este organizat în conformitate cu anumite principii: unul dintre ele este separaţia celor trei ramuri ale puterii, care se completează şi se controlează reciproc; celălalt vizează unitatea puterii, fapt ce presupune acordarea de către puterea reprezentativă a mandatului pentru exercitarea funcţiilor executive.

Statul actual postsocialist poate uza de funcţia sa stabilizatoare doar dacă este capabil să asigure cooperarea şi armonia dintre diversele interese (demografice, naţionale, profesionale) care se cristalizează în timp. Pentru realizarea acestor măsuri statul postsocialist a încercat să creeze premisele necesare în vederea distrugerii fundamentelor economice, politice şi ideologice ale totalitarismului. În economie s-a dorit dezetatizarea şi limitarea controlului statului, libertatea deplină a întreprinzătorilor, egalitatea între formele de proprietate şi garantarea respectării lor. În sfera politică, statul postsocialist a lichidat monopolul unui singur partid asupra puterii politice, a instaurat pluripartidismul şi a asigurat dreptul la opoziţie şi la libera exprimare, în sfera ideologică ideologia oficiată de stat care deţinea supremaţia fiind singura ideologie permisă a fost înlocuită cu un veritabil pluralism social.

La timpuri noi, tot… ei

Totuşi, nu sunt depăşite încă aspectele autoritare ale activităţii aparatului de stat. În general, statul postsocialist este caracterizat de existenţa unui melanj de instituţii vechi şi noi (ultimele fiind într-un număr mai mare, reflectând valorile general umane), celor vechi fiindu-le impregnat un nou conţinut, dar care nu reuşeşte să neutralizeze pătrunderea comportamentelor autoritare în noile forme, îmbinarea democraţiei imperfecte cu trăsături ce ţin de vechile mentalităţi.

Linia principală de dezvoltare a statalităţii şi a întregului sistem politic al societăţii într-o fază de democratizare, constă în „îmblânzirea“ democraţiei, pentru ca ea să devină realmente un imperativ categoric.

E de remarcat şi faptul, că revoluţiile din perioada 1986-1991, ce au avut loc în ţările Europei de Est au destrămat partidele comuniste, dar au lăsat intact aparatul de stat şi, în consecinţă, în mai multe cazuri, cei care au dispus anterior de întreaga putere au intrat şi după schimbări în structurile economice, politice şi administrative ale statului.

Toţi aceşti factori în ansamblu diminuează eficienţa instituţiilor statului ca mecanisme stabilizatoare, iar aceasta la rîndul său, exercită o influenţă deosebită asupra gradului de stabilitate a sistemelor politice posttotalitare.

Spre sfârşitul anilor ’80 începutul anilor â90 a crescut simţitor interesul politic şi ştiinţific faţă de problema alegerii căilor şi metodelor adecvate de transformare a societăţii posttotalitare, proces care să decurgă într-un mediu stabil şi favorizat. Un şir de autori considerau că dată fiind rezistenţa firească a vechilor structuri faţă de democratizare în perioada de tranziţie, statul social şi economia de piaţă reclamă într-un mod obligatoriu un regim politic marcat de elemente autorizare, adică un autoritarism limitat şi „iluminat“ pentru că absenţa unei guvernări autoritare va exclude posibilitatea promovării unor reforme economice dureroase şi va scurtcircuita procesul de pregătire a condiţiilor adecvate pentru trecerea la democraţie.

Anarhia pândeşte statele foste totalitare

Experienţa tranziţiilor unor ţări la economia de piaţă şi la valorile democratice demonstrează că procesul reformator se confruntă cu dificultăţi grave, avînd un caracter instabil şi circular, în aceste condiţii, remarcă A. A. Gordon şi N. P. PIiskevichi, eliminarea socialismului de stat este imposibilă fără o înăsprire a modului de exercitare a puterii, prin înlocuirea elementelor autoritare fără o limitare anumită a libertăţii cetăţenilor, deoarece gradul înalt de libertate politică ce domneşte într-o societate unde încă nu s-au instaurat o autentică economie de piaţă pluralism ideologic şi valori democratice va împinge societăţile spre anarhie socială, unde orice proces creator este inimaginabil. Acest punct de vedere este împărtăşit şi de P. Muhaev, care susţine că o democratizare fără premise economice şi condiţii socio-culturale poate degenera în haos cauzând procese demolatoare a întregului sistem social.

Aceste afirmaţii cer în opinia noastră, un şir de precizări. Este binecunoscut faptul că regimul autoritar nu cultivă o singură ideologie obligatorie pentru toţi, admiţând un pluralism moderat cu condiţia neprejudicierii sistemului. Există (cei drept, doar simbolic) un parlament controlat de putere, partide, sindicate, separaţie a puterilor şi alte atribute ale democraţiei, adică societatea civilă îşi păstrează o anumită autonomie. Pentru autoritarism este caracteristică neacceptarea controlului asupra societăţii, neamestecul sau amestecul limitat în zonele extrapolitice, precum cele economice şi culturale, în aceste condiţii, în perioada de tranziţie forma autoritară de guvernare poate contribui la dezvoltarea stabilă a sistemelor politice posttotalitare doar dacă va realiza o democratizare şi va reuşi să câştige adeziunea celei mai mari părţi a populaţiei.

Un rol determinant în acest sens îl joacă întărirea societăţii şi a ordinii publice, fapt ce devine posibil doar cu condiţia elaborării şi aplicării legislaţiei de tranziţie, ce prevede o extindere a împuternicirilor organelor de drept. Pe lângă aceasta, puterea autoritară, dispune de o capacitate relativ înaltă de asigurare a ordinii publice şi a statalităţii politice, de mobilizare a resurselor publice pentru soluţionarea anumitor probleme, de neutralizare a rezistenţei adversarilor politici.

Transformările rapide sunt unica soluţie

Fără a ne propune sarcina efectuării unei analize a punctelor de vedere expuse mai sus cu privire la posibilităţile reformatoare ale autoritarismului, vom atrage atenţia doar asupra faptului că o astfel de tranziţie este posibilă în special în ţările cu un trecut totalitar clasic (fosta URSS, România), ce a fost practicat o perioadă îndelungată de timp.

În acelaşi timp, dezvoltarea actuală a fostelor republici asiatice, care au păşit pe calea unei dezvoltări independente (acest fapt vizează în special Turkmenia şi mai puţin Kazahstanul şi Kirghizia) mergând pe principii autoritare, atestă faptul că ele pun un accent deosebit pe persoana liderului care devin o unică garanţie a ordinii si stabilităţii. Caracteristicile acestor sisteme sunt: prerogativele nelimitate ale preşedintelui, care nu admite opoziţie politică, dar admiţind autonomia persoanei şi a societăţii în afara sferei politice; îmbinarea formelor de conducere autoritară cu elementele de procedură democratică, în special cu pluralism şi alegeri; subordonarea guvernului faţă de preşedinte. Este clar că această formă de autoritarism este relativ stabilă, dar ea limitează posibilităţile transformărilor democratice deoarece distanţarea personală de democraţie se poate transforma în respingerea deplină a ei, ceea ce deschide drumul spre totalitarism.

Prin urmare, stabilitatea sistemelor politice posttotalitare este determinată de ritmul şi caracterul schimbărilor ce au loc în societate. Transformările rapide în toate domeniile vieţii ce răstoarnă toate tradiţiile şi vechile rânduieli şi sunt orientate spre soluţionarea problemelor economice şi sociale, vor determina o stabilizare ireversibilă a sistemului politic.