Viziuni despre unitatea Europei - de la Dante la Hitler

Cum am arătat şi în numerele trecute, necesitatea unei Europe unite politic a fost sesizată chiar de la începutul celui de-al doilea mileniu, numeroase personalităţi istorice pledând pentru acest crez. Cu toate că au existat numeroase planuri, Europa unită a rămas doar o proiecţie ideologică, până după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Ororile tocmai încheiate, cât şi observaţia că numai în decursul unei generaţii Europa a putut vedea cele mai crâncene două conflagraţii din istoria omenirii, datorate mai ales orgoliilor naţionaliste, au dus la concluzia că Europa trebuie să devină, cât mai repede cu putinţă, un singur corp politic.

Planul Federaţiei creştine

Cele opt cruciade ale Europei creştine, pentru recuperarea locurilor sfinte, împletite cu setea de putere a unor regi, l-au influenţat pe florentinul Dante Alighieri (1265-1321) să se gândească la o Putere supremă, care să arbitreze litigiile monarhilor europeni, pe baza respectării „diversităţii de popoare şi obiceiuri“. Reprezintă ideea unificării sub o monarhie unică, inspirată din spaţiul roman („De Monarchia“, 1303).

Pierre Dubois, contemporan cu Dante, autor al primului sistem de gândire internaţionalistă, „De recuperatione Terrae Sanctae“ (1305-1307) îi sugerează regelui Filip cel Frumos al Franţei constituirea unei Republici creştine (Republique tres chretienne) cu un consiliu al suveranilor abilitat să adopte hotărâri de conciliere. Propusa federaţie trebuia să recupereze şi pământurile sfinte ocupate de musulmani.

După Războiul de o sută de ani (1337-1450), purtat de Anglia împotriva Franţei, această idee este preluată, în 1464, de regele Boemiei, Georges Podiebrad, care spera în crearea unei ligi a reprezentanţilor suveranilor, Congregaţio Concordiae. Conceput în principal pentru a stăvili pericolul otoman (poziţie la care s-a alăturat şi Matei Corvin), proiectul pornea de la principiile non-agresiunii şi ajutorului mutual şi lansa propunerea unui sistem politic european, compus din Adunare, Curte de justiţie, buget comun, armată comună.

Apar schemele de unificare ce ignoră componenta religioasă

Pe timpul şi după Războiul de 30 de ani (1618-1648), în care religia este amestecată cu politica, încheiat cu Tratatul de la Westfalia (acesta marchează începutul statului-naţiune în Europa), devin tot mai frecvente planurile de federalizare.

Emeric Cruce cuprinde în sistemul său de organizare internaţională, din lucrarea, „Le nouveau moyens dâétablir une paix générale et liberté du commerce par tout le monde“ (1623) toate popoarele lumii, indiferent de credinţă (inclusiv Turcia, Japonia). Adunarea Permanentă cu sediul la Viena, alcătuită din reprezentanţi ai tuturor popoarelor, urma să soluţioneze conflictele pe baza principiilor juridice.

Sully, fost ministru al regelui Franţei, Henric al IV-lea, sub titlul „Marele proiect al lui Henric al IV-lea“, în 1638, îşi dezvoltă concepţia sa despre o Europă alcătuită din 15 state independente (şase monarhii ereditare, şase monarhii elective şi trei republici federale), condusă de 7 consilii, dintre care 6 având competenţe şi sedii regionale; cel de al şaptelea, „Consiliul foarte creştin“ sau „Consiliu al Europei“ ar fi tratat probleme de interes comun şi trebuia să cuprindă delegaţi din toate statele participante la uniune. În sprijinul acestui consiliu se prevedea şi o armată comună.

Britanicul William Penn propune pentru prima dată în „Eseu pentru pacea actuală şi viitoare a Europei“ (1693) o schemă în care ideea unificării este pusă pe o bază nonreligioasă. Propune o federaţie pentru coloniile americane (realizată, de altfel, şi în memoria căruia s-a dat numele Pennsylvaniei) şi similar o federaţie europeană. Sugerează o guvernare a Europei printr-o Dietă compusă din reprezentanţii statelor, în care deciziile ar fi luate cu o majoritate de trei pătrimi, iar Dieta ar fi dotată cu o forţă armată.

Profeţia lui Victor Hugo

Abatele de Saint-Pierre, în planul de pace perpetuă, „Paix Perpetuelle“ (1712), propune un Senat european cu puteri legislative şi judiciare, compus din 40 de membri, care să se reunească la Haga. Este formulat pentru prima dată principiul garanţiei teritoriale (care va apărea ulterior în Pactul Societăţii Naţiunilor, art. 10). Sunt consemnate drept condiţii alianţa suveranilor, respectarea deciziilor senatului şi intervenţia colectivă împotriva statelor recalcitrante. Acest proiect este considerat de Th. Ruysseu în momentul publicării, drept „un vis care nu va înceta să stăruie în conştiinţa umanităţii“.

Planul unificării europene al cardinalului Alberoni (1735) încheie perioada proiectelor îndreptate spre alungarea turcilor din Europa, iar după Războiul de şapte ani (1756-1763), care marchează debutul partajului sferelor de influenţă, majoritatea ideilor vor avea ca scop pacificarea europeană.

Filosoful german Immanuel Kant avansează în „Zum ewigen Frieden“ („Asupra păcii eterne“, 1795), cu ocazia Tratatului de la Basel, următoarele propuneri: federalizarea statelor libere într-un stat de naţiuni, apt să garanteze libertatea cetăţenilor săi; democratizarea statelor membre prin aplicarea unei constituţii republicane; practicarea unei diplomaţii deschise; dezarmarea şi desfiinţarea armatelor permanente; condamnarea oricărui amestec în treburile interne ale altor state. Influenţa lucrării asupra preşedintelui Woodrow Wilson şi în special asupra Programului în 14 puncte al acestuia va fi considerabilă.

O dată cu naşterea statelor-naţiune, pe baza principiului naţionalităţilor, se diversifică şi ideile despre organizarea continentului european. Ducele de Saint-Simon vede Europa condusă de deputaţi aleşi de corporaţii (socialist-tehnocraţia), Doamna de Stael crede într-un spirit european, de transformare a Europei într-un stat federativ sub o monarhie unică (planurile napoleoniene), iar socialistul francez Proudhon propune, în 1863, o „confederaţie de confederaţii“ compusă din federaţii succesive (comune, provincii).

De foarte multe ori, ideea europeană coincide cu cea de securitate colectivă internaţională. Relevante sunt cuvintele lui Victor Hugo: „Va veni o zi când bombele vor fi înlocuite ... de venerabilul arbitraj al unui mare Senat suveran, care va fi în Europa ceea ce Adunarea legislativă este în Franţa“. În 1849, când prezidează „Congresul prietenilor păcii“, este primul care lansează celebra formulă „Statele Unite ale Europei“.

Mişcările importante dinaintea primului război mondial

În concluzie: până la primul război mondial, istoria ideii europene este marcată de câteva momente importante: încercările de constituire a „monarhiei universale“ în spaţiul european de către Carol Quintul, în secolul XVI; încercările habsburgice de organizare a continentului sub deviza „Austriac est imperare orbi universa“ („Îi este dat Austriei să conducă lumea“), prin cuceriri militare şi înrudiri strategice cu alte case regale; aplicarea ideilor Revoluţiei franceze de către Napoleon pentru constituirea unei Europe politice şi economice. Eşecul napoleonian va da naştere însă Directoratului european. De fapt, Congresul de la Viena (septembrie 1814-iunie 1815) reprezintă reconstrucţia Europei sub tutela celor Patru Mari, reuniţi mai târziu în Cvadrupla Alianţă „instrumentul de apărare a suveranilor legitimi“, înfrângerea revoluţiilor de la 1848 va însemna menţinerea ideii doar sub forma aspiraţiilor scriitorilor, filosofilor şi politicienilor (Hugo, Nietzsche, Hegel, Napoleon al III-lea).

De remarcat însă acţiunile germane din această perioadă pentru realizarea unei uniuni economice. Economiştii germani F. List şi Nibenius propun, în variante proprii, realizarea prin negocieri multilaterale a unei Comunităţi economice în cadrul Confederaţiei germanice. În martie 1833, are loc semnarea tratatului care instituia Uniunea navală germană cunoscută sub numele de „Zolverein“. A intrat în funcţiune la l ianuarie 1834 şi a reunit cinci state: Prusia, Bavaria, Wurtenburg şi cele două Hesse. Ulterior, se va extinde la 25 de state membre. Bismark va dota Uniunea vamală cu instituţii, cu un Parlament, ceea ce va permite ca după realizarea Uniunii politice din 1871, Zolverein să se dilueze în Germania unită; înglobarea statelor germane în aşa-numita „Comunitate economică germană“ a jucat un rol determinant în formarea unităţii germane.

„Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbuşire“

Sfârşitul primului război mondial marchează ieşirea Americii din izolaţionism şi implicarea activă a preşedintelui W. Wilson în materializarea ideii de unificare europeană, ca parte componentă a procesului de unificare a statelor lumii. Europa cunoaşte acum două concepţii despre viitoarea sa construcţie.

Prima are în vedere cooperarea fără depăşirea suveranităţilor statale, iar cea de-a doua depăşirea acestei suveranităţi printr-un proces de integrare.

Pe linia celei de a doua concepţii, federaliste, contele Richard Graf Coudenhove Kalergi publică la Viena, după Tratatul de la Saint-Germain, manifestul „Paneuropa“, în care arată că „Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbuşire“. El crede că „declinul Europei este o urmare a declinului ei moral: Europa depinde de europeni! ... Drumul spre o înnoire a eticii europene duce la hiperetică - drumul spre înnoirea politicii europene duce la pan-Europa. Mişcarea paneuropeană vrea să împlinească testamentul politic al lui Kant, Napoleon şi Mazini şi să pună în locul Europei destrămate o Europa liberă şi federativă. Această pace europeană durabilă trebuie să creeze cadrul pentru o nouă înflorire a culturii europene“. Sub patronajul contelui, urmare a unui Congres ţinut la Viena in 1926, apare mişcarea Uniunea Paneuropeană.

Danezul Heerfordt, în eseul „Europa Comunius“ publicat în 1924, critica slăbiciunea Societăţii Naţiunilor privind interzicerea recurgerii la război şi lansează ideea înfăptuirii unui stat federal european, prin alcătuirea unui sistem instituţional „Europe comunius“: o adunare parlamentară, un directorat de şefi de state cu drept de veto, un minister federal răspunzător în faţa adunării, un regim special pentru agricultură şi o perioada de tranziţie înainte de realizarea unei uniuni vamale.

Alfred Nossia (1924) prezintă proiectul unei „Noi Europe“ care să facă faţă concurenţei americane şi expansiunii sovietice, iar Gaston Rion (1926), autorul cărţii „Europe, una patrie“ propune o Uniune economică şi vamală. Edouard Herriot (1930) considera necesară realizarea unei înţelegeri europene în cadrul Societăţii Naţiunilor, cu propriul secretariat permanent şi propriile conferinţe.

Aristide Briand (1929-1930), raliindu-se noţiunii de federalism, propune, într-un discurs ţinut pe 7 septembrie 1929, în faţa celei de-a 10-a sesiuni a Adunării Societăţii Naţiunilor o legătură federală între popoarele europene. „Cred că între popoarele care sunt grupate geografic, aşa cum sunt popoarele Europei, trebuie să existe un liant federal“. Dar, precizează el, „nu va trebui să atingă suveranitatea nici uneia dintre naţiunile care ar putea face parte din această asociaţie“. Memorandumul care urmează este respins însă de Marea Britanie şi privit cu prudenţă de celelalte state, fiind interpretat sub forma unui nou raport de dominare (este vorba de memorandumul privind ..Uniunea Federală Europeană“, redactat de Alexis Leger şi prezentat Adunării Societăţii Naţiunilor pe l mai 1930).

Concluziile de după războaie

Toate aceste planuri se vor lovi însă de opoziţia naţionaliştilor şi comuniştilor. Aşa cum avea să constate contele Kalergi: „al doilea război mondial a fost, in fond, nu un război între naţiunile europene, ci înfruntarea între trei ideologii, al căror ţel era o Europă unită. Un război între Hitler, Stalin şi Churchill. Hitler voia o Europă unită, sub conducerea celui de-al III-lea Reich; Stalin voia o mare Europă comunistă; Churchill preluase programul paneuropean al unei Europe libere şi unite“.

În ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial, grupurile de rezistenţă îşi pun problema ordinii postbelice, din perspectiva unităţii europene: mişcarea „Lupta“ în Franţa, grupul „Partidul de acţiune“ în Italia. Într-un proiect de declaraţie, acestea vor constata, la Geneva, în 1944, ca „în intervalul unei singure generaţii, Europa a fost epicentrul a doua conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine existenţa a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important să remediem această anarhie prin crearea unei Uniuni federale între popoarele europene“.

n.r. – titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei