Nu acordăm importanţă lucrurilor "mărunte" nici în familie, nici la serviciu, nici în relaţia noastră cu Dumnezeu. Credem că, dacă ne rugăm, nu mai este strict necesar pentru mântuire să fim smeriţi cu semenii, să le cerem permisiunea sau aprobarea. Sau, dacă postim, nu ne simţim obligaţi să ne păzim gândurile de împrăştiere, necurăţie ori invidie, tristeţe sau slavă deşartă. Or, nu ajung aceste fapte de exterior, care se văd, pentru a ne clădi un loc în Rai. Ni se cer şi fapte de interior, dintre care unele vor putea fi văzute, însă doar de partenerul nostru de căsătorie şi de familie, altele vor rămâne în taina inimii.
Ministrul american şi autorul Robert Fulghum spunea că tot ce are nevoie să ştie a învăţat la grădiniţă. Anume, sunt acele câteva lucruri "mărunte", esenţiale în desfăşurarea pozitivă a oricărei relaţii: "Să împărţim totul, să fim fair-play, să nu îi lovim pe ceilalţi, să punem lucrurile de unde le-am luat, să strângem în urma noastră, să nu luăm ceea ce nu ne aparţine, să ne cerem scuze când am supărat pe cineva, să ne spălăm înainte de masă, să tragem apa (...), să avem grijă cu circulaţia, să ne ţinem de mână şi să stăm împreună" ("All I Really Need To Know I Learned In Kindergarten", Villard Books: New York, 1990, pp. 6-7). Lista aceasta poate continua, desigur. Nu este însă vorba atât de etichetă, cât de etică, de modul în care ne putem efectiv exprima iubirea prin aceste lucruri "mărunte" indispensabile. Şi nu putem înţelege importanţa faptelor bune mici în iubire şi societate decât în contrast cu grosolănia unor fapte rele "mărunte". Enumerăm câteva astfel de "mici" răutăţi: atacul la persoană, în locul criticii constructive legate de comportament, înjurături, şantaj sentimental, posesivitate sufocantă, porniri trupeşti neînfrânate, pofte alimentare nestăpânite, uşurătate, cicăleală, incapacitate de a dialoga paşnic, ura sau respingerea în locul compasiunii, refuzul unui tânăr în putere de a ceda locul pe scaun unei femei însărcinate sau unei bătrâne ş.a.
Gândirea "magică" domină încă relaţiile interumane
Problema este că, şi atunci când vrem să fim buni şi delicaţi, nu ştim cum să facem asta. Cu cei bogaţi sau cu oamenii de succes pe care îi întâlnim, în loc să ne purtăm demn, dar respectuos, decădem în linguşeală mincinoasă şi slugărnicie, cu gândul de a câştiga astfel ceva de pe urma lor. Pe cei săraci îi ocolim, ca nu cumva să ne "contamineze" cu ghinionul lor şi să ajungem şi noi în mizerie, dominaţi în atitudinea noastră de pârghiile unei "gândiri magice" nedepăşite.
Aceeaşi mentalitate arhaică o regăsim şi în comportamentul faţă de cei îndoliaţi, atunci când evităm să dăm mâna cu ei, ca nu cumva să ne meargă rău şi nouă. În faţa prietenilor noştri aflaţi în necazuri ne regăsim în postura aceluiaşi adolescent etern care nu ştie ce să facă cu mâinile.
I-am ajuta, dar ne temem să nu îi jignim cu o sticlă de suc sau apă, cu o pâine şi o eugenie, poate ceva bani. Evident că întrebând un om amărât dacă îl putem ajuta cu ceva, acesta poate refuza - din orgoliu, din demnitate, poate pentru că simte că îl întrebăm de formă, nu din inimă.
Însă chiar dacă omul spune că nu are nevoie, dar noi îi cunoaştem situaţia şi ştim că efectiv i-ar prinde bine fie numai o simplă pâine, s-ar cuveni să îl ajutăm. Ce se poate întâmpla dacă refuză şi rămânem cu sacoşa de daruri în mână? Cu siguranţă că vom găsi o destinaţie pentru respectivele alimente şi consumabile. Mai semnificativ este că omul va şti, de acum înainte, că există cineva căruia îi pasă de problemele lui, că nu este singur. Din nefericire, noi nu procedăm aşa, ci sub acoperişul gândului că "omul a refuzat şi nu vrem să-l jignim" sau a spus că "nu are nevoie", ne spălăm pe mâini, cu conştiinţa că ne-am făcut datoria de creştini. Doar l-am întrebat, nu-i aşa?
Trist este că există comunităţi în care se practică acest creştinism poetic, în care este îndeajuns să te priveşti în ochi cu cel de lângă tine, nu să îl şi cunoşti concret, pentru a-i putea sări în ajutor la greu.
Mucenicia răbdării pentru lucruri mărunte
Literatura patericală ilustrează puterea mare a faptei bune mici, neglijabile, şi pe care cei din lume o pot eticheta chiar ca prostie. "Everghetinos"-ul consemnează o istorioară despre puterea răbdării aşa-zise "fără rost", dar strălucind în logica dumnezeiască a iubirii desăvârşite. Doisprezece călugări străbăteau un deşert necunoscut, conduşi de un ghid care, din cauza întunericului nopţii, încurcă drumul. Monahii şi-au dat seama că merg pe o cărare greşită, dar ca să nu-şi întristeze călăuza, n-au spus nimic până la ridicarea zorilor, când greşeala s-a văzut singură. Ruşinat, călăuzitorul îşi ceru iertare, iar "fără a arăta nici cea mai mică nemulţumire pentru că rătăciseră fără rost toată noaptea, fraţii au luat o cale nouă". Minunat de bunăvoinţa acestor suflete, călăuza îşi repeta neîncetat: "Oamenii lui Dumnezeu se stăpânesc până la moarte pentru a nu-şi supăra fratele!"
"Patericul Egiptean" menţionează o altă întâmplare pilduitoare despre lupta cu sine, până la sânge, pe care o dau sfinţii pentru a păzi porunca iubirii de aproapele. Astfel, venind unul dintre călugării bătrâni la avva Ahila, îl vede pe acesta scuipând sânge. Întrebându-l ce s-a întâmplat: "Răspuns-a bătrânul: este cuvântul fratelui care m-a mâhnit şi m-am silit să nu-l vestesc (reproşez, n.n.) lui şi m-am rugat lui Dumnezeu ca să-l ridice de la mine. Şi s-a făcut cuvântul lui ca sângele în gura mea şi l-am scuipat jos şi m-am liniştit şi mâhniciunea am uitat-o".
Datoria de zâmbet ce ne rămâne
Nu este deci puţin lucru să ne ţinem gura închisă în botniţa dumnezeiască a răbdării. Nu este puţin lucru nici să aducem zâmbetul pe buze, mai ales acelora în care boala, mizeria sau răutatea semenilor a stins orice bucurie şi stimă de sine. Întâmplarea următoare este ilustrativă în acest sens. Odată, Tereza de Calcutta întâlneşte pe stradă un om cu trupul acoperit cu răni pline de viermi. Maica îl ia să îl spele şi să îl îngrijească într-un adăpost special din India. La o vreme, îl vede pe acesta cum se schimbă la faţă, înseninându-se. "Suferi?, l-am întrebat. Da, mult. (...) Dar sunt fericit. Am trăit întotdeauna fără o casă, ca animalele. Acum, înconjurat de atâta grijă şi de atâta iubire, am să mor ca un înger" (Renzo Allegri, "Tereza sărmanilor", Editura Akia, Braşov, 2004, p. 100).
