Chiar dacă istoria faptică ne poate contrazice uneori, în teologia ortodoxă, Biserica nu a fost niciodată predată în mâinile statului. Instituţia divino-umană a fost mereu descrisă ca fiind în tensiune cu statul ca parteneri egali, dar cu sfere de exercitare a autorităţii care nu se întâlnesc decât în chestiunea binelui comun al societăţii. Alte tradiţii eclesiologice au produs de-a lungul timpului o schimbare de paradigmă socio-politică atipică în ceea ce priveşte raporturile de putere dintre Biserică şi Stat.
Istoria protestantismului ascunde nu doar rupturi teologice faţă de învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci şi inovări politice care s-au dovedit a fi parte a modernităţii pe care încercăm să o înţelegem. Printre marii reformatori protestanţi, Martin Luther a influenţat decisiv înţelegerea modernă a democraţiei şi a atributelor statului. Dezgustat faţă de instituţia papalităţii şi nostalgic faţă de simplicitatea apostolică a Bisericii primare, teologia sa a simplificat relaţia omului cu Dumnezeu, care, pentru a accede la harul divin, nu are nevoie de intermediari. Singurii mediatori sunt Hristos şi Sfintele Scripturi, întrucât "cuvântul lui Dumnezeu, care ne îndreaptă spre libertatea deplină, nu trebuie şi nu poate fi încătuşat". Totodată, Adevărul nu poate fi acoperit de speculaţiile scolastice şi complicităţile instituţionale ale catolicismului, motiv pentru care papalitatea se prezenta în ochii săi ca
Romana tyrranis, iar credincioşii, ca nişte opresaţi care nu pot accede la Sfintele Taine fără acceptul preoţiei. Practicile indulgenţelor, abuzul anatemelor, birocraţia şi lărgirea puterii politice papale l-au făcut pe conducătorul Bisericii Catolice "să înceteze să mai fie un episcop, ci un dictator". În ordinea medievală occidentală, Biserica era principalul ajutor al individului pentru mântuire, iar Statul era păstrătorul acestei ordini, politica era parte a creaţiei şi a armoniei universale şi avea să fie indispensabilă umanităţii până la sfârşitul istoriei pentru că făcea parte din ordinea spre care tindea creaţia. Religia şi politica erau deci două teritorii distincte în interiorul aceluiaşi
corpus christianum, în care fiecare parte trebuie să aibă forma ei de conducere. Reforma lui Luther a modificat această concepţie politizând religia.
Preoţia universală -cetăţenia universală
În demersul său critic la adresa filosofiei care a construit intelectual supremaţia papalităţii, Luther a respins învăţătura sinoadelor, teologia de inspiraţie aristotelică a lui Toma dâAquino, caracterul de potestas (putere) al Sfintelor Taine care creează un raport de inegalitate între credincioşi etc. Pentru Luther, harul trebuia administrat şi oferit fără intermediari, ca dar gratuit al lui Dumnezeu, ierarhia bisericească devenea inutilă, iar distincţiile dintre membrii comunităţii creştinilor erau şterse. Drept consecinţă, Luther a redus numărul sacramentelor, printre care şi pe cel al hirotoniei, şi a afirmat "preoţia universală a credincioşilor", întrucât credinţa nu se poate construi pe o autoritate exterioară, fie ea sacerdotală sau politică. În acelaşi timp, a conferit comunităţii euharistice atributul de societate politică, pentru că celebrarea Euharistiei actualizează cetăţenia pe care participanţii au primit-o la Botez.
Dat fiind că preoţia universală nu-şi mai derivă autoritatea de la tradiţia milenară a Bisericii, oficiantul cultului lutheran este un ales al comunităţii care administrează, răspândeşte şi explică Cuvântul lui Dumnezeu. El nu are autoritate, ci exercită un
officium, fiind un
minister, adică doar un angajat al comunităţii ca servant, asistent, administrator, pentru că Biserica presupune o supunere mutuală, din moment ce "nimeni nu doreşte să fie superiorul celuilalt, ci fiecare vrea să fie inferiorul aproapelui". Condiţia egalităţii dintre membrii "Bisericii acefalice" pe care o introduce Luther precede simbolic exercitarea puterii în democraţia modernă, unde miniştrii sunt egali în cetăţenie şi slujesc comunitatea prin consensul egalilor. Repudierea instituţiilor şi deconstruirea imaginarului politic medieval prin antipatia faţă de puterea politică l-au condus însă pe Luther la o eclesiologie care, deşi s-a vrut apolitică, a sfârşit prin a împrumuta alte elemente politice.
Repudierea instituţiilor
În primul rând, el este un optimist în ceea ce priveşte capacitatea oamenilor de înţelegere, ceea ce înseamnă că o anumită comunitate poate exprima un adevăr fără asistenţă. Dar "adevărata Biserică" nu poate fi localizată în birouri sau instituţii, pentru că "unitatea inimilor în credinţă este suficientă să însemne o Biserică". Este o societate autosuficientă care, servindu-se de Sfânta Scriptură ca de o Constituţie, conferă sens politic sintagmei lutherane: "Nu există superior printre creştini, decât Hristos Însuşi şi doar Hristos". Ruptura lui Luther s-a dramatizat şi mai mult:
corpus mysticum, al cărui Cap este Mântuitorul Hristos, este Biserica nevăzută. Mai departe, doar necredincioşii şi creştinii căldicei au nevoie de o structură organizatorică şi o guvernare coercitivă. Sunt, deci, două Regate: cel al lui Dumnezeu (congregaţia), care este apolitic, şi comunitatea văzută a credincioşilor, care este atât de dezordonată, încât "nu poate fi condusă fără sânge. Sabia conducătorului trebuie să fie roşie şi plină de sânge". Aici unitatea trebuia creată exterior printr-o formă de artă omenească. Prin contrast cu Papa îşi derivă autoritatea din convingeri strict umane şi este prea din lumea de aici, conducătorul secular îndeplineşte un
officium divin, pentru că impune ordinea în lumea creştinilor. Pentru că a desfiinţat rigoarea şi procedurile instituţionale, Luther a subminat autoritatea spirituală în sfera religioasă, dar a accentuat autoritatea politică în sfera seculară. Cu alte cuvinte, în timp ce Biserica lui Luther s-a depolitizat conceptual, a devenit mult mai politică în ceea ce priveşte dependenţa de autoritatea seculară.
Autoritatea charismei
Max Weber ne ajută să înţelegem consecinţele gândirii lutherane. Criticând viziunea despre religie ca ideologie (prezentă la Karl Marx), sociologul german vede religia ca pe un discurs simbolic asupra realităţii. Mişcările religioase charismatice de tipul celor protestante încearcă să schimbe sistemul de valori, să delegitimiteze simbolic fundaţia autorităţii existente şi să creeze o nouă voinţă colectivă bazată pe relaţii de egalitate, pe reciprocitate verticală şi pe suprimarea diferenţelor dintre membri. Charisma aceasta, specifică "profeţilor" de genul lui Luther, construieşte deci o putere politică simbolică de inspiraţie democratică. Odată victorioasă, mişcarea va căuta să fortifice noua putere simbolică cucerită prin înfiinţarea unei structuri birocratice care să monopolizeze administraţia noii reprezentări colective centrale, timp în care graniţele politice şi cele ale credinţei tind să coincidă, tocmai pentru că noua comunitate "rupe stereotipizarea normelor individuale pentru a pune în loc o realitate socială care are ca obiectiv mântuirea religioasă".
Pe lângă pathos vindicativ şi revoltă, teologia lui Luther denotă şi un anumit grad de eşec intelectual. Incapabil să înţeleagă tradiţia Bisericii, continuitatea harului şi importanţa clericilor ca urmaşi ai apostolilor, gândirea teologico-politică a lui Luther a fost extrem de contradictorie. El a golit vocabularul teologic de conceptele politice, dar în acelaşi timp a politizat Biserica aruncând-o în braţele Statului. De asemenea, a încercat să fugă de autoritatea personalizată a Papei şi a ierarhiei bisericeşti şi a sfârşit prin a refuza orice ordine instituţională, cetăţenii trebuind să se supună conducătorului în totalitate. În acest sens, Luther nu este doar unul dintre cei care au construit conceptul de Biserică de stat, dar şi un gânditor care a deschis drumul autoritarismului politic.
" Mişcările religioase charismatice de tipul celor protestante încearcă să schimbe sistemul de valori, să delegitimiteze simbolic fundaţia autorităţii existente şi să creeze o nouă voinţă colectivă bazată pe relaţii de egalitate, pe reciprocitate verticală şi pe suprimarea diferenţelor dintre membri."
