Agresivitatea copiilor, un strigăt după comuniune

Într-o societate marcată de tensiuni și instabilitate emoțională, tot mai mulți copii și adolescenți manifestă forme variate de agresivitate, de la comportamente verbale ostile până la autoagresare. Cauza principală a acestui fenomen o reprezintă pierderea comuniunii cu părinții și înlocuirea acesteia cu atașa­mentul față de anturaj. Lipsa stabilității afective și frustrarea rezultată din relații superficiale transformă agresivitatea într-un mecanism de apărare și exprimare a durerii emoțio­nale. În acest context, familia are un rol esen­țial în dezvoltarea sănătoasă a copiilor.

Mulți părinți și profesori semnalează cu îngrijorare creșterea comportamentelor agresive în rândul copiilor și adolescenților. Semnele agresivității și ale violenței le identificăm cu ușurință în limbajul, muzica, filmele, jocurile, arta și divertismentul preferate de aceștia. Ostilitățile dintre colegi și prieteni sunt susținute de grupurile din care fac parte, în loc să fie dezamorsate și descurajate. Forme de agresivitate nu sunt doar atacurile și bătăile, ci și o postură a corpului care intimidează, privirile răutăcioase, insultele, ostilitatea, atacuri emoționale, disprețul, sarcasmul sau indiferența, manifestări care fac parte din rutina zilnică a multor copii. Agresivitatea poate fi manifestată față de alte persoane (copii sau adulți), dar poate fi îndreptată și spre propria persoană. Așa se justifică tăieturile și crestăturile de pe mâinile unor copii, coafuri şi haine ciudate, tatuaje sau ornamente care înspăi­mântă mai mult decât încântă privirea. Psihologii atrag atenția că în spatele comportamentelor violente se află o nevoie neîmplinită de apropiere emoțională.

Orientarea spre anturaj intensifică agresivitatea

În lucrarea „Ține-ți copiii aproape. De ce părinții trebuie să conteze mai mult decât anturajul”, Gordon Neufeld și Gabor Maté susțin, prin cercetări și exemple concludente, că la copiii atașați de un grup de prieteni comportamentele agresive sunt mai frecvente și mai intense decât la cei atașați de familia din care fac parte, deoa­rece agresivitatea nu e doar un comportament, ci un semnal al unor atașamente pierdute. „Frustrarea este carburantul agresi­vității. Orientarea spre anturaj nu doar că intensifică frustrarea unui copil, ci scade șansele de a găsi alternative pașnice la agresivitate. Frustrarea este emoția pe care o simțim atunci când ceva nu merge cum trebuie. Poate fi vorba despre o jucărie, un loc de muncă, propriul corp, o conversație, o solicitare, o relație, o cafetieră sau o foarfecă. Indiferent despre ce este vorba, cu cât este mai important pentru noi ca acel «lucru» să meargă cum trebuie, cu atât ne afectează mai mult faptul că asta nu se întâmplă. Frustrarea nu este neapărat conștientă, dar, la fel ca orice altă emoție, ne mișcă. Există mulți factori declan­șatori ai frustrării, dar având în vedere că tot ceea ce contează cel mai mult pentru copii, și pentru mulți adulți deopotrivă, este atașamentul, cea mai mare sursă de frustrare este reprezentată de atașamentele care nu funcționează: pierderea contactului, conexiunea zădărnicită, o separare prea îndelungată, sentimentul de respingere, pierderea unei persoane dragi, lipsa apartenenței sau a înțelegerii”, notează Gordon Neufeld și Gabor Maté.

Copiii orientați spre un grup de prieteni sunt frustrați, deoarece le este greu să mențină permanent apropierea și încrederea acestora și, nelocuind permanent cu aceștia, suferă din cauza separării. În asemenea grupuri, ei nu găsesc mereu dragostea iertătoare a părinților, nici susținerea necondiționată și de aceea luptă mereu pentru a le obține. În plus, mulți copii și adolescenți sunt extrem de critici cu ei înșiși în legătură cu performanțele și trăsăturile lor, ceea ce sporește agresivitatea către propria persoană. Neputându-se elibera de aceste frustrări, unii copii caută oportunități prin care să își manifeste agresivitatea și o vor face fie la școală, fie acasă. De aceea limitările și restricțiile impuse de contextul școlar sau familial pot dez­lănțui adesea diverse forme de agresivitate surprinzător de puternice, căci grupul de prieteni nu poate înlocui sprijinul necondiționat al părinților și legătura emoțională stabilă cu aceștia.

„Atât timp cât noi, părinții, reușim să ne ținem copiii aproape, ei nu sunt nevoiți să se confrunte cu această zădărnicie profundă, fundamentală pentru existența umană. Având în vedere nivelul de frustrare cu care se confruntă, devin disperați să schimbe lucrurile, să-și asigure cumva atașamentele. Unii devin compulsiv de exigenți în relațiile cu ceilalți. Alții sunt preocupați să devină mai atrăgători în ochii prietenilor, de aici și creșterea cererii de operații estetice în rândul tinerilor și obsesia de a ține pasul cu moda de la vârste tot mai fragede. Unii devin autoritari, în timp ce alții devin fermecători sau amuzanți. Unii se dau peste cap pentru a păstra sentimentul de apropiere de anturaj. Permanent nemulțumiți, acești copii pierd legătura cu sursa nemulțumirii lor și se revoltă împotriva unei realități asupra căreia nu au nici un control. Oricât de mult ar încerca o copilă orientată spre camarazi să schimbe lucrurile făcând solicitări, schimbându-și aspectul, acționând pentru ca lucrurile să meargă bine pentru alții și oricât de mult și-ar atenua adevărata personalitate sau s-ar compromite, tot ceea ce va obține va fi o alinare trecătoare. Frustrarea ei, în loc să se sfârșească, se va apropia tot mai mult de punctul în care se va transforma în agresivitate”, explică Gordon Neufeld și Gabor Maté.

Atașamentul față de familie echilibrează

Multe aspecte din viața și activitățile copiilor și adolescenților se află în afara controlului lor: orarul școlar, trezirea dimineața devreme, pregătirea pentru teste și evaluări, profesori severi, materii greu de înțeles, rutină plictisitoare, colegi neagreabili, vreme ploioasă etc. Toate acestea sunt sursă de frustrare pentru ei, deoarece nu pot convinge un profesor să-i ierte pentru că nu au învățat din cauza faptului că au petrecut până seara târziu cu prietenii. Și cum nu sunt pregătiți să se echilibreze singuri din punct de vedere psihologic și emoțional, atunci vor căuta să descarce frustrarea prin cuvinte, gesturi și acțiuni agresive, căci aceasta le este mai la îndemână și așa au văzut în grupul de prieteni. Dacă acești copii ar fi puternic atașați de familia lor, dragostea necondiționată a părinților le-ar oferi exemple de autocorectare și modele de înfrânare a impulsurilor agresive.

„În mod normal, impulsul de a ataca este suprimat de intenția de a nu răni, de dorința de fi bun, de teama de răzbunare sau de îngrijorarea legată de consecințe. Agresivitatea mai este diminuată și de teama de a nu îndepărta persoanele de care suntem atașați, de sentimentele de afecțiune și chiar de o dorință de autocontrol. Odată ce apare impulsul de a ataca, ceea ce îl menține pe copil civilizat este mișcarea simultană a acestuia într-o direcție opusă. Motivațiile conflictuale stârnesc o conștiință civilizatoare care permite autocontrolul. Dar atunci când nu există ambivalență, iar impulsul de a ataca este puternic, nimic nu mai poate împiedica manifestarea impulsurilor necorespunzătoare. A încerca să stingem focul agre­sivității la copiii orientați spre anturaj reprezintă o încercare zadarnică. Cu cât copiii devin mai orientați spre anturaj, cu atât sunt mai înclinați spre agresivitate și mai puțin receptivi la disciplina părinților. Cu cât sunt mai agresivi, cu atât mai distanți și mai absenți devenim noi, lucru care dă naștere unui vid și mai mare, care este umplut de camarazi”, completează Gordon Neufeld și Gabor Maté.

În spatele comportamentelor violente ale copiilor se află o nevoie acută și neîmplinită de apro­­piere emoțională, de aceea rolul părinților și stabilirea unor atașamente corecte față de familie îi vor feri pe copii și adolescenți de alegerea inconștientă a unui grup de prieteni care le poate modela emoțiile, reacțiile și echilibrul interior.