Anxietatea la copii

Termenul „anxietate” se folosește des cu referire la copii și de multe ori se confundă cu frica. Este foarte important să facem deo­se­birea între acestea două pentru o abordare corectă a problemelor emoționale cu care se confruntă un copil. Psihologul Roxana Ristache a precizat că anxietatea se manifestă diferit în funcție de vârstă, iar modelul de comportament al părinților este un reper important pentru echilibrul emoțional al copiilor, recomandându-le să evite hiperprotecția, critica exagerată și mediul agresiv. 

Diagnosticul de tulburare anxioasă este pus întotdeauna de un medic psihiatru. Psihologul clinician poate face o evaluare psihologică și dacă este nevoie face trimitere către un control psihiatric. Frica este o emo­ție de bază cu care ne naștem, având rolul de a ne proteja de pericole. Aceasta este o reacție firească a organismului în fața unei amenințări reale, imediate și prezente. Iar în cazul copiilor, frica poate apărea des și este diferită de la o vârstă la alta. Spre exemplu, în cazul bebe­lușilor este firesc să le fie frică de zgomotele aparatelor electrocasnice sau de străini. Frica de întuneric apare la copii în jurul vârstei de 4 ani, aceasta dispărând de la sine, ulterior. Dacă frica de întuneric apare la un copil de 9 ani, e necesar să verificăm ce se întâmplă cu el, aceasta nemaifiind normală la vâr­s­ta lui și de aceea trebuie investigată.

Spre deosebire de frică, anxietatea este o reacție la o amenințare doar percepută, care nu este reală și nu are legătură cu prezentul, ci cu anticiparea anumitor evenimente și trăiri. Multe persoane vorbesc despre anxietate, însă fără a cu­noaște, cu acuratețe, ce înseamnă aceasta și cum trebuie abordată în mod corect. Psihologul Roxana Ristache a precizat că trebuie să facem diferența între anxietatea ca emoție și tulburările anxioase: „Identificarea corectă a anxietății depinde de punctul de vedere din care privim aceasta. Dacă ne referim la anxietate ca emoție, ea este o frică excesivă care nu are un obiect și apare în absența unei ame­nințări reale, prezente. Dacă vorbim de anxietate referindu-ne la categoria tulburărilor anxioase, atunci facem referire la acea categorie de tulburări în care sunt prezente frica și anxietatea, dar și perturbările de comportament asociate, cum ar fi evitare, gânduri persistente etc. Potrivit DSM 5 (Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale - ediția a V-a), când vorbim despre tulburările anxioase, ne referim la: anxietatea de separare, tulburarea de anxietate generalizată, mutismul selectiv, fobia, agorafobia, tulburarea de panică și anxietatea socială”.

Cercetările au arătat că cea mai des întâlnită tulburare anxioasă la copii este anxietatea de separare. Aceasta reprezintă anxietate excesivă şi apare atunci când copilul trebuie să se despartă de părinți, de persoanele de care este atașat sau de casa care îi este familiară. Anxietatea de separare apare, în mod normal, la bebeluși, pe la 4 luni și ține până la 18 luni. Acest tip de anxietate este sănătos, ține de dezvoltarea copilului și se manifestă prin plânsul bebelușului la separarea de părinți (sau de adultul semnificativ pentru copil). În măsura în care copilul crește, această anxietate dispare sau ar trebui să dispară de la sine. Dar dacă se men­ține după vârsta de 5 ani, ea este considerată o tulburare anxioasă.

Cauzele care provoacă anxietate copiilor sunt variate, uneori le putem identifica ușor, iar în alte cazuri sunt mai dificil de recunoscut. „Sunt două mari categorii de cauze: genetice și de mediu. În partea genetică intră, de exemplu, temperamentul copilului. Un copil care tră­iește intens emoțiile negative și își revine greu după contactul cu un stimul negativ este mai predispus la anxietate decât unul care se poate autoregla mai ușor. Apoi, unele persoane au tendința înnăscută de a reacționa anxios la situații sau stimuli cu potențial amenințător. În plus, copiii au o legătură foarte puternică cu părinții lor. Dacă părintele este anxios, și copilul devine anxios destul de ușor. Există studii care arată că un copil cu părinți anxioși are de șapte ori mai multe șanse de a dezvolta tulburări de anxietate decât un copil ai cărui părinți nu sunt anxioși. Mediul contribuie și el la dezvoltarea anxie­tății. Spre exemplu, dacă copiii sunt foarte des criticați, mai ales de către părinți sau de către adulții impor­tanți pentru ei, riscă să devină anxioși. De asemenea, hiperpro­tecția adultului poate crește anxietatea copilului. La fel, dacă un copil este agresat în mod repetat de cei din jur, poate dezvolta o tulburare de anxietate”, a menționat Roxana Ristache.

Anxietatea ca emoție se manifestă diferit în funcție de vârstă. În cazul copiilor foarte mici (până la 3 ani), anxietatea se manifestă prin plâns de panică (pentru părinte este „plâns fără motiv”), vigilență excesivă, se mișcă mult și dezorganizat, tendința de a se agăța de părinte, urmată de retragere, tulburări somatice (bronșite, tulburări de somn, tulburări digestive). În cazul copiilor mai mari (între 3 și 8 ani), anxietatea se manifestă prin neliniște le­gată de viitor, teama că el sau părinții ar putea păți ceva, iritabilitate și capricii. La copiii de peste 8 ani pot apărea și gânduri de tipul „nu sunt bun de nimic”, „sunt un prost” etc., precum și ruminații, adică repetarea unor gânduri obsedante, de cele mai multe ori nerealiste.

Diagnosticul de tulburare anxioasă este pus întotdeauna de un medic psihiatru. Psihologul clinician poate face o evaluare psihologică și, dacă suspectează o posibilă tulburare anxioasă, trimite părintele către o evaluare psihiatrică a copilului. În cazul suspiciunii unor probleme emoționale, este recomandat ca evaluarea să se facă cât mai repede pentru a ajuta copilul la timp.

Modelul părinților, reper pentru echilibrul emoțional al copiilor

Pentru a reduce simptomele an­xietății la copii, psihologul Roxana Ristache recomandă următoarele: „Este foarte important pentru copii să fie învățați să se autoregleze emoțional încă de când sunt foarte mici. Și aici intervin din nou părinții și modelul oferit de ei. Felul în care aceștia reacționează la emoțiile copiilor încurajează sau nu exprimarea emoțiilor viitoare ale copiilor. O replică de genul: «De ce ți-e frică, nu ți se întâmplă nimic!», spusă de părinte când copilul se întâlnește cu un câine mare, cu siguranță nu va încuraja copilul să-și mai arate frica. Apoi copiii învață și din modul în care părinții lor își exprimă propriile emoții în diverse situații de viață. De exemplu, dacă micuțul vede că mama este foarte îngrijorată că ar putea să se îmbolnăvească afară, în natură, el aceasta învață să exprime: îngrijorare excesivă ori de câte ori iese în aer liber. De asemenea, discuțiile despre emoții, despre cum ne-am simțit în anumite situații (inclusiv când suntem fu­rioși, triști, obosiți), ajută copiii să dobândească abilități de autoreglare emoțională”.

Având cauze variate și manifestări complexe în viața copiilor, anxietatea trebuie privită cu multă atenție și responsabilitate. De aceea este necesar ca părinții și adulții, în general, să fie atenți la comportamentul lor care poate avea un impact pozitiv sau negativ asupra copiilor. E bine ca părinții să evite să fie hiperprotectori, critici și exigenți, iar copilul nu trebuie să fie lăsat într-un mediu în care este agresat (la școală sau la grădiniță). Având în vedere fragilitatea emoțio­nală a copiilor, agresiunea nu se referă doar la violență fizică, ci și la comportamente de tipul ironii, glume, marginalizare și etichetare. Dacă nu i se acordă atenția necesară și, eventual, tratamentul corespunzător, tulburarea anxioasă poate persista mult timp, cu impact asupra vieții școlare și sociale a copilului. „Anxietatea și frica excesive stau, cel mai frecvent, la baza tulburărilor anxioase. Iar aceste tulburări se dezvoltă preponderent în copilărie și au tendința de a persista dacă nu sunt tratate. De asemenea, cred că este important ca părinții să fie în contact cu copiii lor și să cunoască fricile specifice fiecărei vârste, astfel încât să recunoască din timp când ceva nu este în regulă cu copilul lor și să caute ajutor de specialitate. Mi se pare mai important să cunoaștem normalitatea și să ne raportăm la ea decât să vânăm anormalitatea sau patologia și să pornim de la ea spre normalitate”, a concluzionat psihologul.