Tânjim și așteptăm iubirea o viață întreagă, citim despre ea, o fredonăm în cântece, o vedem în filme, iar, mai nou, afișată pe Facebook, alături de promisiuni de iubire atât de convingătoare, că până și o stâncă s-ar emoționa. Spunem și scriem multe despre iubire și relații, dar parcă de fiecare dată rămân mult mai multe nespuse decât exprimate.
Relațiile împlinite influenţează nivelul crescut de satisfacție al vieții, dar există și reversul medaliei, când relațiile sunt un cuib al dezamăgirii, insatisfacției, frustrării continue și suferinței. De exemplu, dacă ţi-ai fixat ca scop al vieții o relație romantică, cele mai multe studii arată că, după aproximativ doi ani, sentimentul de satisfacție revine la nivelul de bază. Trăim vieți seci, lipsite de conținut și valoare, dar ne imaginăm că venirea iubirii în viața noastră reprezintă scânteia care aprinde lemnele ude. Realitatea, însă, este aceea că relația de dragoste este ca un rezervor, ceea ce pui în el, aceea ai. Sau după principiul popular: ce semeni, aia culegi.
Iubirea vine ca o consecință a unei vieți aliniate la ceea ce ești tu ca persoană, nu ca răspuns la o căutare avidă de sens și împlinire. Nu e o idee prea vehiculată, am crescut bombardați de clișee care ne spun că dacă ai dragoste, ai totul, independent de ce ești tu ca om.
Iubirea reliefează ce este mai bun în noi, dar scoate și rănile pe care le îngropăm, le ascundem. Iubirea te urcă pe culmile fericirii și tot ea te coboară în cele mai adânci abisuri interioare. Iubirea nu-ți rezolvă toate problemele, nu este panaceu, iubirea nu te schimbă fundamental. Este important modul cum te construiești, ce faci pentru tine și cum înţelegi să-ţi împlineşti visurile. Felul în care te porți cu cei din jur te definește ca persoană. Principiile și valorile tale îți oferă un scop și o direcție. Mai important decât orice relație este ceea ce clădeşti tu prin forţe proprii, în fiecare zi, renunțând la închipuiri de iubire ca-n poveşti. Mai exact, diminuează-ţi așteptările nerealiste și începe să te dezvolţi cunoscându-te.
Dragostea se învaţă în familie
Vorbim despre dragoste și nu știm aproape nimic despre ea. De ce? Pentru că dragostea se învață în familie, în primul rând. O înveți când te ia mama în brațe, bebeluș fiind, se joacă cu tine, vorbește cu tine, te ține la pieptul ei, te mângâie, te protejează, răspunde nevoilor tale. Înveți mai târziu dragostea când zărești acceptare și iubire necondiționată în ochii celor care ți-au dat viață. Dacă ai învățat dragostea în familie, ai un start bun și premise favorabile să reușești în a iubi la rândul tău, dacă nu, e responsabilitatea ta să înveți să iubești.
Dragostea nu se confundă cu atracția fizică, care este normală, ca şi curiozitatea și dorința de a explora. Confuzia intervine când crezi că așa arată dragostea de fapt. Dragostea este alegerea conștientă de a-l iubi pe cel de lângă tine în mod raţional, şi nu ca efect al unei alegeri iraționale: „Te iubesc chiar dacă mă abuzezi sau jignești, chiar dacă mă controlezi sau lovești“. Ci, te iubesc pentru că sunt compatibilă cu tine, te iubesc pentru că suntem din aceeași substanță, te iubesc pentru că împreună construim aceeași viață, ne susținem și ajutăm reciproc, la bine și la greu. Sufletele pereche se construiesc zilnic, conștient, asumat. Fericirea nu e un cadou primit la începutul relației, ci un castel care se construiește zilnic, uneori pe brânci. Fără compatibilitate și muncă interioară, fără introspecție și conștientizare, `suflete pereche” reprezintă doar un concept fără substanță.
Ne uităm la același cer, dar avem orizonturi diferite. Avem bagaje emoționale opuse, venim din alte relații cu răni, așteptând să le vindece partenerul, avem ghiozdanul de așteptări și proiecții pe care îl punem pe spatele celuilalt, cu pretenția satisfacerii lor. Aceasta ca să nu mai vorbesc de personalitate, caracter și valori care diferă.
Unul dintre cele mai cunoscute modele ale relațiilor folosite în psihologie este cel propus de Robert Sternberg, în care componentele intimitate, angajament și pasiune se regăsesc într-o proporție mai mică sau mai mare, în funcție de dinamica unică a fiecărui cuplu. Dragostea nu este suficientă, o relație cere mai mult decât dragoste. E nevoie de respect, bunătate, râs împreună, comunicare, compatibilitate intelectuală, emoțională, dezvoltare continuă. Investești iubire, gesturi frumoase, acestea se întorc la tine într-un efect de bumerang. Pui mânie, frustrare, răutate, nemulțumire, de acestea vei avea parte în baza aceluiași efect. Însă, ce oferi în schimb? Nu pentru că iubirea ar fi un troc, dar e o lege firească a relației să primești și să oferi la rândul tău. Numai așa poți construi o relație sănătoasă alături de partener.
Așteptări nerealiste
Sunt uimită de persoanele care cred că intrarea unui om în viața lor le va salva, le va vindeca rănile, va acoperi neajunsurile și vor fi fericite la adăpostul iubirii necondiționate, doar pentru că există. La baza eșecului în relații stau așteptările greșite pe care ni le proiectăm, iar în ultimul timp am văzut câteva cazuri, în special femei, care aproape m-au obligat să scriu articolul acesta. Decepțiile din dragoste vin pe fondul faptului că avem așteptări extrem de mari de la partener. Prințul pe cal alb e doar un mit. Orice femeie ar trebui să gândească înainte de toate că un bărbat este în primul rând om ca și ea, are aceeași nevoie de a fi apreciat, valorizat și iubit. Are calități pozitive și defecte, de aceea a pretinde ca toate nevoile să fie împlinite de o persoană din exterior este o copilărie. Nimeni din exterior nu poate oferi fericirea sau împlinirea la care visezi. Cu atât mai puțin un sens al vieții. Ceea ce construiești tu, în singurătate, e definitoriu pentru reușita relației tale, indiferent că vorbim de domeniul emoțional, intelectual, spiritual.
Trecând de poleiala machiajului, un om te iubește și stă lângă tine pentru temperamentul, personalitatea și caracterul tău, pentru compatibilitatea pe care o simte, starea de bine pe care o are în prezența ta. Sunt o multitudine de factori pe care i-aș putea descrie și nuanța, dar aceasta e ideea principală. Ești responsabil pentru ceea ce ești acum și ceea ce vei deveni în viitorul apropiat sau depărtat. Când devii conștient de tine, de ceea ce simți și gândești, folosind introspecția și analiza de sine, poți face schimbările necesare pentru a fi în fiecare zi mai bun, o prezență mai dezirabilă.
Nimeni din cer sau de pe pământ nu te poate scuti de munca interioară, de a coborî în adâncurile ființei tale și de a înfrunta pe rând fricile, durerile, traumele. Acestea sunt întâlniri necesare, întâlniri de gradul zero, le-aș numi. Nimic din exterior nu poate compensa o lipsă interioară. Venirea unui om perfect în viața ta nu te va schimba în mod fundamental, iar după ce elementul de noutate își estompează efectele, revii la forma și stările inițiale. Iubirea este un sentiment minunat. Un poet creştin al zilelor noastre scria atât de frumos: „Iubind te dăruiești cu tot ce-ți aparține. Iubind te dăruiești și uiți orice măsură“. E nevoie de educație și autocunoaștere pentru a ajunge aici, deloc imposibil de realizat.
