Cum să înțelegem mai bine nevoile copiilor noștri

Ca părinte, relația cu propriul copil este decisivă pentru evoluția sa. În această relație este importantă conștientizarea nevoilor reale ale copiilor. Dacă dorințele pot fi satisfăcute prin intermediul imaginației, nevoile nu pot fi împlinite decât în lumea reală. Piramida trebuințelor, adaptată la situația copiilor, arată astfel: nevoia de supraviețuire (hrana, băutura, somnul); nevoia de siguranță (protecție, recunoaștere, iubire, înțelegere); nevoia de socializare (apartenența la o familie, la o comunitate umană); nevoia de a fi recunoscuți (de a fi implicați în activități, de a fi creativi); nevoia de diferențiere (de a se simți unici, diferiți de ceilalți); nevoia de a evolua; nevoia de actualizare (trăirea în prezent); nevoia de armonizare (de a se simți unitari).

A exista înseamnă să îți capeți autonomia, să devii tu însuți. Acest proces firesc este perturbat, adesea, de dorințele pe care părinții le proiectează asupra copiilor, dar și de o serie întreagă de convingeri. Psihosociologul Jacques Salomé le numește „mitologii parentale”. Sunt variate, de la cele alimentare (copilul trebuie să mănânce tot din farfurie, chiar dacă nu îi place, sau i se interzice să vorbească la masă) până la cele privitoare la menținerea curățeniei sau la cele vestimentare (părintele hotărăște întotdeauna ce haine să îmbrace copilul). Această atitudine denotă faptul că părintele este centrat pe el însuși, ceea ce îl împiedică să cunoască și să satisfacă nevoile reale ale copilului. Efectele sunt negative: apar tensiuni în relația părinți-copii, frustrări, iar comunicarea dintre ei este compromisă. „Să fii alături de un copil de-a lungul dezvoltării sale înseamnă adesea renunțare, depărtarea de planurile făcute, de propriile dorințe, pentru a-l însoți acolo unde este, unde alege să se dezvăluie”, ­subliniază Salomé.

Neavând un bagaj lexical bogat, copiii mici comunică prin limbaje nonverbale, ce pot fi grupate în 5 familii: gesturi; acțiuni simbolice (de pildă, bebelușul se apără sco­țând țipete); ritualuri (comportamente repetitive; spre exemplu, copiii mototolesc așternutul pe care vor dormi pentru a-și crea sen­zația că sunt protejați în fața nopții și a somnului); somatizări (exprimarea prin diverse forme de suferință; de exemplu, copilul care face otită, în unele situații, vrea să le transmită părinților mesajul „voi nu mă ascultați” sau „nu mai vreau să ascult certurile voastre”); simbolizări (capacitatea copiilor de a imita prin intermediul jocului situații din lumea reală și de a-și rezolva, cu ajutorul lui, frustrările).

În registrul gesturilor, cea mai importantă este privirea. Privindu-l pe copil, mama îi arată că are încredere în el, îl confirmă, îl recunoaște. „Nevoia de a fi recunoscut prevalează uneori chiar asupra necesității supraviețuirii. Când un copil sau un adult se simte confirmat, recunoscut, în el se dezvoltă o infinitate de lucruri noi, dincolo de competențele obișnuite”, notează Salomé. În situația acțiunilor simbolice, este preferabil ca părintele să-i acorde atenție copilului frustrat și să-l îndemne să își exprime verbal nemulțumirea. De exemplu, dacă fratele mai mare aruncă aparatul de fotografiat al tatălui său fiindcă acesta i-a făcut multe fotografii fratelui mai mic, părintele îl va stimula să își manifeste verbal gelozia. În acest fel, se va evita manifestarea suferinței psihice prin transpunerea ei în suferință fizică (somatizare). De asemenea, părinții trebuie să își îndemne copiii să exprime prin joc sau prin desen ceea ce simt, mai ales când trec prin perioade dificile emoțional. Jocul este o cale de compensare: copilul mic, neputincios în lumea reală, nevoit să se conformeze continuu cerințelor adulților, redevine puternic în cadrul jocului: le poruncește jucăriilor, le pedepsește.