De la suferință la sens: psihoterapia pozitivă

Psihoterapia pozitivă abordează suferința psihică nu doar ca pe o problemă, ci și ca pe o oportunitate de creștere. Creată de psihiatrul Nossrat Peseschkian, această metodă pune accent pe resursele și capacitățile fiecărei persoane, învățându-ne că în spatele conflictelor interioare se ascund adesea forțe nebănuite. Psihoterapeutul Florența Tica ne-a explicat că este mai mult decât o psihoterapie, fiind un proces educativ și umanist, prin care oamenii descoperă că pot contribui la propria vindecare.

Psihoterapia pozitivă, cunoscută și sub denumirea de analiză diferențială, este o metodă umanistă, transculturală și psihodinamică de psihoterapie, centrată pe conflict și orientată către capacitățile și resursele umane înnăscute. Aceasta a fost dezvoltată de psihiatrul și psihoterapeutul Nossrat Peseschkian în Germania, începând cu anul 1968.

Formată în cadrul Școlii de Psihoterapie Pozitivă, Florența Tica explică principalele concepte și modalități de lucru din această abordare. Potrivit acesteia, conflictele și tulburările prin care trec oamenii nu sunt singurele realități psihice. În adâncul fiecărei persoane există și capacitatea de a face față acestor conflicte. De multe ori, oamenii nu suferă doar din cauza conflictului propriu-zis, ci și din cauza lipsei de speranță generată de un psihodiagnostic. În psihoterapia pozitivă, persoana învață să re­nunțe la rolul de „pacient” și să devină „terapeut” pentru sine și pentru mediul său, dezvol­tându-și capacitatea de autoajutorare (self-help).

Modelul capacităților umane

„Cel mai important concept al psihoterapiei pozitive este modelul capacităților umane. Potrivit acestui model, omul este definit printr-un echilibru între capacitățile primare legate de corp (odihnă, hrană, plăcere, sexualitate, încredere, posesie, dezvoltate în relație cu capacitatea de a iubi a persoanelor, de atașament) și capacitățile secundare (asociate valorilor, responsabilității, empatiei, performanței și organizării, care țin de capacitatea de cunoaștere și de integrare în mediul social). Conflictele apar, de regulă, din dezechilibrul dintre cele două categorii de capacități. Un alt concept central este imaginea pozitivă a omului, conform căreia orice simptom sau comportament este privit nu doar ca o problemă, ci și ca expresia unei resurse nedezvoltate sau distorsionate. Un alt element esențial este atitudinea față de conflict, care nu este considerat un obstacol, ci o oportunitate de dezvoltare. În psihoterapia pozitivă, conflictele interne și externe sunt văzute ca firești și necesare pentru maturizare. Terapeutul sprijină clientul să își recunoască resursele și să transforme dificultățile în etape de creștere personală și emoțională”, a precizat psihoterapeutul Florența Tica.

În această abordare, simptomele tulburărilor sunt interpretate ca încercări parțiale de soluționare a conflictelor. Rolul psihoterapeutului este de a ajuta clientul să transforme aceste soluții disfuncționale în variante adaptative și funcționale. Terapia analitică diferențială este una focalizată, adică atenția se îndreaptă asupra capacităților implicate în conflict, mobilizând tendințele naturale de reintegrare ale persoanei. Procesul terapeutic se desfășoară conform unui plan stadializat, care cuprinde etapele de observare și distanțare, inventariere, încurajare situațională, verbalizare și extinderea scopurilor. Acestea sunt urmărite atât în cadrul fiecărei ședințe, cât și pe parcursul întregului proces terapeutic.

În psihoterapie, clientul este sprijinit să conștientizeze capacitatea aflată în conflict, să exploreze contextul familial și cultural în care aceasta s-a dezvoltat sau a fost inhibată și este ajutat să își dezvolte o expresie mai echilibrată și adaptată a acesteia în prezent. Tratamentul se bazează pe două proceduri complementare: psihoterapia propriu-zisă, centrată pe relația terapeut-client, și autoajutorarea, prin care clientul aplică în viața cotidiană exercițiile și sarcinile din terapie.

Resurse personale pozitive

„Un concept-cheie al psihoterapiei pozitive este conflictul de capacitate, care explică tulburările psihice și dificultățile psihologice prin incapacitatea persoanei de a exprima un potențial într-un mod echilibrat. Astfel, o persoană excesiv de ordonată poate deveni incapabilă să se adapteze la situațiile imprevizibile, cineva sincer poate răni prin lipsa de diplomație, iar perseverența dusă la extrem poate conduce la epuizare și frustrare atunci când renunțarea ar fi mai adaptativă. Atât în evaluare, cât și în tratament, se utilizează modelul «patru domenii ale vieții» - corp, realizări, relații și sens -, denumit și «modelul balanței». Acesta susține ideea că fiecare individ are potențialul de a se dezvolta armonios în toate ariile vieții, iar dificultățile sunt rezultatul unor dezechilibre, nu al unor defecte personale. Resursele personale pozitive ocupă un loc central în psihoterapia pozitivă. Acestea cresc reziliența, întăresc încrederea în sine și în ceilalți și oferă sprijin intern pentru depășirea dificultăților. Ele pot fi identificate prin întrebări reflexive, prin desen, prin obiecte cu valoare personală sau prin exerciții de explorare a valorilor. Ținerea unui jurnal al resurselor și activitățile centrate pe autoreflecție transformă psihoterapia dintr-un spațiu al deficitului în unul al încrederii și redescoperirii nucleului sănătos al persoanei”, a completat Florența Tica.

În psihoterapia pozitivă, poveștile, parabolele și miturile sunt instrumente esențiale. Ele funcționează ca imagini exprimate prin limbaj, prin care pacientul accesează indirect conflictele și vulnerabilitățile sale, evitând rezistențele ce apar în exprimarea directă. Aceste narațiuni creează distanță emoțională, facilitează înțele­gerea și stimulează o restructurare cognitiv-afectivă mai flexibilă. După cum arată Nossrat Peseschkian în lucrarea „Psihoterapia vieții cotidiene”, parabolele devin un mijloc terapeutic central.

„În cazurile severe, precum depresia cu risc suicidar sau tulburările anxioase cu manifestări somatice intense, psihoterapeutul recomandă un consult psihiatric pentru asocierea tratamentului medicamentos, necesar reducerii intensității simptomelor. Psihoterapia pozitivă nu ignoră suferința, ci o abordează într-un cadru umanist: activează forțele sănătoase interne, sprijină găsirea unui sens personal și ajută la restabilirea echilibrului între cele patru domenii fundamentale ale vieții. Un aspect distinctiv al acestei metode este integrarea dimensiunilor culturale și religioase. Acestea nu sunt privite ca obstacole, ci ca modalități de acces la resursele interne și la sensul simptomelor. Terapeutul este încurajat să fie deschis și curios, explorând împreună cu clientul obiceiuri, ritualuri sau texte sacre care îi pot oferi sprijin emoțional. Validarea identității culturale și religioase consolidează alianța terapeutică și creează un spațiu sigur, lipsit de judecată și empatic”, a adăugat psihoterapeutul Florența Tica.

Psihoterapia pozitivă se remarcă printr-o abordare caldă, accesibilă și orientată spre resurse. Ea nu neagă suferința, ci o integrează într-un proces de creștere și maturizare. Spre deosebire de alte forme de psihoterapie mai axate pe analiză și corectare, psihoterapia pozitivă promovează o viziune umanistă și educativă, potrivită contextului prezent, în care oamenii caută nu doar alinare, ci și sens și dezvoltare personală.