Importanța inteligenței emoționale în educația copiilor

Când vine vorba despre edu­ca­ția copiilor se discută cu predi­lecție despre importanța regulilor de conduită. Un copil care are cei șapte ani de acasă este un copil adaptat social, care a dobândit tipare comportamentale ce îl vor ajuta să se dezvolte mai târziu.

Regulile sunt importante, dar insuficiente pentru evoluția armonioasă a personalității umane. Mai este nevoie de ceva esențial, de dragoste. În ultimii ani, în domeniul educației din România a pătruns un concept menit să-l revoluționeze - „inteligența emoțională”. Autorul lui, Daniel Goleman, definește inteligența emoțională ca fiind acea capacitate care ne motivează și ne face să înfruntăm perseverent obstacolele ce se ivesc în viața noastră. Aceasta ne ajută să ne stăpânim impulsurile și să amânăm momentul satisfacerii nevoilor. Cu ajutorul ei învățăm să ne reglăm stările interne (emoțiile, sentimentele) și să ne păstrăm gândirea limpede în ciuda problemelor existențiale care ne asaltează permanent. Cu timpul, vom reuși să anihilăm stările toxice: mânia, tristețea, depresia, gândurile negative, îngrijorarea cronică.

Fundamentul inteligenței emoționale îl reprezintă empatia - capacitatea de a te transpune în locul celuilalt, de a simți ce simte el. La rândul ei, „empatia se construiește pe conștientizarea de sine”. Dacă vom deveni conștienți de propriile emoții, vom fi în măsură să interpretăm corect sentimentele semenilor noștri.

Este util ca părinții să dezvolte în cadrul familiei inteligența emoțională a copiilor. Un copil empatic va fi un adult altruist, capabil să înțeleagă suferința celor de lângă el și să le sară în ajutor. În cazuri extreme absența empatiei devine un teren fertil pentru comportamentul sociopat, vizibil în cazul criminalilor și violatorilor.

Părinții trebuie să îi încurajeze pe copii să își exprime emoțiile. Noi, părinții, trebuie să le oferim un bun exemplu și să ne autoanalizăm continuu pentru ca ceea ce îi învățăm să nu fie contrazis de modul în care le transmitem sfatul respectiv: de pildă, nu îi poți cere copilului să zâmbească, tu adoptând un ton rece și aspru. De cele mai multe ori, părinții perturbă viața emoțională a copiilor, poziționându-se greșit față de trăirile și exprimarea emoțiilor și sentimentelor lor. Uneori părinții ignoră sentimentele copilului, fi­indcă îi deranjează faptul că acesta își exteriorizează supărarea sau nemulțumirea. Alteori, părinții încearcă să tempereze orice manifestare de indispoziție: „dacă nu o să mai fii supărat, o să-ți cumpăr o jucărie”.

Dezvoltarea inteligenței emo­țio­nale îl va ajuta pe copil să obțină rezultate bune la învă­ță­tură. Sunt câteva aptitudini importante la baza cărora stă inte­ligența emoțională: încrederea pe care copilul o primește din partea adulților (părinți și învă­țător); curiozitatea, intenția de a fi perseverent în actul învățării; autocontrolul; raportarea la cei­lalți (implicarea empatică în acțiu­nile clasei, ale grupului din care face parte); capacitatea de co­municare (dorința de a împăr­tăși idei și sentimente); cooperarea (armonizarea propriilor nevoi cu ale celorlalți).

Mulți dintre sfinții contemporani ai Bisericii au accentuat rolul esențial pe care îl joacă dragostea în educația copiilor. Sfântul Porfirie Bairaktaris îi avertiza pe părinți că o educație bazată pe reguli și interdicții mai târziu va fi resimțită de copil ca agasantă. El se va revolta la vârsta adoles­cen­ței, interpretând-o ca fiind constrângătoare. Părinții trebuie să vorbească, în rugăciune, mai mult cu Dumnezeu despre copii lor. Iar El, la momentul oportun, va vorbi sufletului copilului. Părinții trebuie să tindă spre Dumnezeu, să încerce să se sfințească, să trăiască „bucuria lui Hristos”. În acest fel, vor reuși să fie exemple vii de dragoste întrupată.