Importanța învățării în dezvoltarea spirituală

Psihiatrul Scott Peck afirmă că învățarea e „un proces inextricabil legat de gândire și conștiență”. Învățăm trăind diverse experiențe. Această învă­țare continuă nu ne conduce spre autoperfecțiune sau desăvârșire. Capacitatea de a învăța am primit-o ca dar de la Dumnezeu și prin ea „suntem capabili să ne schimbăm și să evoluăm de-a lungul întregii noastre vieți pământești”.

Dacă în perioada copilăriei învățarea este predominant pasivă, la maturitate, ea este rezultatul unei decizii conștiente. În copilărie, învățarea se petrece episodic. Învățăm regulile limbajului și începem să cu­noaștem care ne sunt „granițele eului”: înțelegem că avem un corp limitat și că suntem diferiți de lume. Până în jurul vârstei de 3 ani, copilul depășește etapa „narcisismului infantil” (Erich Fromm) și, în timp, se socializează. Socializarea este un proces în care „înveți să-ți placă să faci ceea ce trebuie să faci”. Părinții ne sunt primele modele de conduită. Învățăm imi­tându-i.

Spre deosebire de copii, adulții aleg în mod deliberat, conștient, să învețe. Hotărârea de a învăța activ și de a te consacra propriei deveniri spirituale se petrece, de obicei, în adolescență, pe la 15-16 ani. Pe acest drum, cei care au o voință puternică, dar și cei care s-au împărtășit din iubirea mediului familial sunt mult mai avantajați decât ceilalți. Vor accepta experiențele dureroase mult mai ușor, vor extrage din ele un înțeles pentru viitor și vor ști să ofere, la rândul lor, iubire semenilor. Peck afirmă: „Cineva care s-a dedicat voit învățării și dezvoltării spirituale și-a aliniat voința voii lui Dumnezeu”.

În procesul învățării sunt trei factori esențiali: atitudinea, temperamentul și valorile. Atitudinea este o viziune generală pe care o avem despre lume. Temperamentul constituie baza biologică a ființei umane. Valorile sunt acele caracteristici pe care le socotim importante când ne evaluăm pe noi înșine sau pe ceilalți. Valorile ne influențează alegerile pe care le facem de-a lungul vieții. Un rol important pe drumul devenirii noastre ca oameni îl au, deopotrivă, modelele pe care le avem. Odată cu dobândirea experienței, înțelegem că modelele pot fi pozitive sau negative și învățăm să le urmăm doar pe primele.

În trecerea de la copilărie la adolescență și maturitate, o problemă majoră o constituie narcisismul. De obicei, narcisismul infantil este depășit în primii doi ani de viață. Cu toate acestea, din cauza unor caracteristici specifice de personalitate sau a tipului de societate în care trăim, putem rămâne personalități narcisiste o perioadă îndelungată sau chiar până la sfârșitul vieții. Narcisismul este grefat pe instinctul de conservare. Ne învingem narcisismul propriu autoanalizându-ne, conștientizând acele „răni narcisiste” care ne îndurerează pe parcursul vieții - criticile venite din partea celorlalți, sentimentul că nu suntem acceptați, moartea proprie. În fața lor nu avem decât două opțiuni: fie le respingem cu furie, transformându-ne viața interioară într-un calvar, fie le acceptăm și ne continuăm drumul nostru spiritual.

Trăsăturile narcisiste de personalitate pot fi înlăturate cultivând starea de smerenie. Acelaşi Scott Peck afirmă că a fi smerit nu înseamnă a-ți conștientiza doar defectele, ci a te vedea, obiectiv, așa cum ești: „Smerenia înseamnă să ne cunoaștem cum suntem cu adevărat”, cu bune și cu rele. El consideră că mulțumirea de sine, cu alte cuvinte autosuficiența, este cea mai primejdioasă. Cel autosuficient nu își conștientizează defectele și nu are dorința și voința să se dezvolte pe mai departe.

Sfatul de a ne vedea pe cât posibil obiectiv îl întâlnim și în scrierile Sfinților Părinți. Ei amendează atât iubirea de sine, slava deșartă și mândria, cât și „înjosirea bolnăvicioasă de sine” (Jean-Claude Larchet). Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, a avea „buna iubire de sine” înseamnă să te prețuiești pe tine ca făptură creată după chipul lui Dumnezeu, luptând, totodată, împotriva iubirii trupești, pătimașe de sine.